„Mor cu conștiința împăcată…” 16 mai 1954

Fragment prelucrat
dintr-un desen
al lui Vladimir Ghika
datat 1923

Mesajul Monseniorului … mărturisire.

„Singura moștenire pe care Fecioara Maria a putut-o găsi de păstrat de la Fiul său: Coroana de spini.” (V. Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin, ed. Dacia, p. 34)

Misterul Întrupării Mântuitorului, de la Buna Vestire până la Pătimirea, Moartea și Învierea Sa, a avut-o ca martoră exemplară pe Sfânta Fecioară Maria. Un reflex al acestei mărturii îl vedem și în aforismul lui Vladimir Ghika, ca şi în viața și mucenicia acestuia. Limba română indică foarte bine faptul că „martor” și „martir” au aceeași rădăcină, purtând la aceeași realitate ultimă.

Aprilie 1954 il găsea pe Monseniorul în infirmeria închisorii comuniste de la Jilava fără relicvia din moștenirea Fecioarei Maria. Fragmentul din Coroana de Spini a lui Isus îi fusese luat la ultima percheziție când, cu toți ceilalți deținuți, a fost obligat să stea gol pe culuarul pușcăriei într-un curent de-ți pătrundea până în măduva oaselor, și era iarnă. De altfel, cum spun martorii, atunci s-a îmbolnăvit grav. Caralii l-au înjunghiat pe firavul bătrân cu pumnalul gerului cumplit și al curentului. Spune psalmistul: „și gerul lui cine îl poate răbda!” (Ps. 147,17); iarna 1953/1954, mai ales în ianuarie-februarie, a rămas în analele Administrației Naționale de Meteorologie ca fiind una dintre cele mai grele, cu cel mai puternic viscol din secolul XX, peste 120km/h. Acesta era contextul percheziției care ucidea anonim și disimulat.

Ultima fotografie
a Monseniorului
din dosarul securității 

„N-a fost moarte cu sânge, dar a fost moarte prin sufocare!” spunea un coleg de celulă al Monseniorului. Este ca si cum unui însetat, după multe zile de lipsa de apă, îi dai să bea apă rece ca gheața. Pumnalul de gheață s-a înfipt în plămânul Monseniorului, pentru că unul mai avea, lipsit îndelung de aer. Trupul său firav nu se putea impotrivi secerării necruțătoare a frigului și, a doua zi, după acea cumplită percheziție, deja nu mai putea, toți ziceau că moare. Dar nu a fost așa! Vladimir Ghika a purtat suferința împletită cu lipsa de îngrijire medicală, alimentară și igienică, într-o extenuare totală. Nici la infirmerie nu era cu mult mai bine, era un simplu loc unde se putea muri cu mai puține persoane de față, că se și mirau slujitorii morții că Monseniorul încă mai rezista.
Martorii vor povesti apoi că era o zi de duminică. Într-adevăr ziua de 16 mai 1954 a căzut într-o duminică. Sutana fusese deja peticită de un hoge tătar și era gată să dea un contur trupului aproape imaterial al unui bolnav în agonie. Un părinte pravoslavnic însoțea cu rugăciunea sufletul care lăsa încet ostenitele mădulare ale Monseniorului. Scriitorul evreu care îi umezea buzele, și el bolnav, rememorează săptămânile trăite alături de misionarul catolic. La fel și studentul sionist care l-a îngrijit cu ingeniozitate în ulimele saptamâni în infirmerie.
Aceștia și alți câțiva au fost martorii morții bătrânul împins spre pieire de pe culmea de „piatră” pe care ajunsese. Dar nu a fost așa! Nu a pierit cel ce a murit pentru că a lăsat o moștenire spre păstrare: o mărturisire. Nu i-a fost permisă asistența unui preot catolic, așa că mărturisirea a făcut-o public și rămâne pentru noi o sclipire de diamant: „Mor cu conștiința împăcată că am făcut tot ce am putut, deși nu întotdeauna tot ce a trebuit, pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru țara mea și pentru întreaga lume civilizată”.

Actualitatea Crestina, 05/2012, p. 11.