„Vladimir Ghika, un catolic ortodox. O postfaţă în cheie semantic-teologic-spirituală”

MARIA FRANCISCA BĂLTĂCEANU
pentru „Vladimir Ghika, un catolic ortodox” este un proiect Claudia Stan, „Deus meus in te confido” (Ps 25,2).

[...] Deci era „catolic” doar cine era „ortodox”; sau era „ortodox” doar cine era „catolic”; ambii termeni se refereau la realitatea comună! E bine să ne reamintim „cum era la început”. Poate că acest simț al unității primordiale, chiar dacă „accidentate” pe parcurs, îl „locuia” pe Vladimir Ghika. S-au spus multe despre felul cum îl caracteriza sentimentul stringenței eforturilor pentru unitate, despre lucrarea lui polimorfă pentru unitate, fiecare aspect al ei putând să ne inspire. De altfel, cei care l-au cunoscut afirmă că „prin origine, prin cultura sa dublă, prin relațiile sale, prin mentalitatea sa, personalitatea sa era un simbol viu al unirii între Răsărit și Apus” (Suzanne-Marie Durand). [...]

Pentru lectura integrală a textului accesați: „Deus meus in te confido”

Omul ecumenic

Pr. Ioan Ciobanu
Cf. Actualitatea Creștină nr. 1 din 2006

[Vladimir Ghika, pe baza documentelor istorice, a explicat şi afirmat catolicitatea ca ortodoxie]... aşa cum fusese de la început în Biserica lui Cristos nedespărţită. Argumentul lui s-a dovedit a fi profetic, după aproape un secol, în uriaşul strigăt UNITATE! UNITATE! UNITATE! pronunţat de sutele de mii de români - catolici şi ortodocşi- cu prilejul istoricei Liturghii celebrate de Papa loan Paul al ll-lea în aer liber la Bucureşti, 9 mai 1999. Monseniorul Ghika este un adevărat înaintemergător pe drumul ecumenismului, un adevărat prinţ al ortodoxiei şi al catolicismului, al spiritului ecumenic şi al carităţii, al curajului şi jertfirii de sine, un filozof şi teolog, un om al faptelor, al cărui exemplu suntem chemaţi să-l urmăm şi de care putem fi mândrii pretutindeni. Acest slujitor al lui Dumnezeu, Vladimir Ghika, cel care prin vocaţie divină a reuşit să îmbine armonios Orientul cu Occidentul, să mijlocească într-un viitor cât mai apropiat unirea tuturor creştinilor, ca să fim ca la început, o singură turmă şi un singur păstor, spre slava lui Dumnezeu.

Pentru lectura textului întreg accesați www.vladimirghika.ro.

Dialogul ecumenic din perspectiva lui Vladimir Ghika

Pr. Dr. Wilhelm Dancă
în Actulalitatea Creștină nr 2 din 1997

... Fără a desconsidera importanţa aspectelor doctrinare ale problemei şi efortul care se depune pentru lămurirea lor, credem că cea mai scurtă cale pentru unirea creştinilor este sfinţenia personală în spiritul rugăciunii Tatăl Nostru, în Spiritul lui Cristos care, «cu preţul sângelui, pentru o viaţă nouă şi pentru o Viaţă veşnică, ne-a dăruit un Tată în ceruri şi fraţi pe pământ» (V. Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin. Convorbiri spirituale, Dacia, Cluj-Napoca 1995, pp. 235-236).
 Astfel, în zilele ce vin, după ce am privit Cerul şi am rostit un Tatăl Nostru, avându-1 pe Dumnezeu în inimă, să privim spre pământ şi, tainic, să spunem cu Monseniorul Ghika: «Fratele nostru care eşti pe pământ/ Binecuvântat fie numele tău pentru noi,/ Vie împărăţia ta în noi înainte de moartea noastră/ Să facem, noi doi, o singură voinţă, cea a lui Dumne-zeu,/ şi ca în cer ne va fi pe pământ».
 Aşa să fie! Şi oare de ce n-ar fi aşa?

Pentru lectura integrală a textului accesați www.vladimirghika.ro

Vladimir Ghika, culegător de inimi

de Cristina Grigore

Vladimir Ghika recolta inimi, 

alinând foamea, frigul şi 

sufletele anxioase ale deţinuţilor 

(Petre Pandrea)

„Doctorul de suflete”, Vladimir Ghika, „păşea aerian, la tribunalul militar Malmaison, pe culoarele sordide ale închisorilor Văcăreşti şi Jilava, aducând alinare, pachete cu mâncare, cu veşminte, crucifixuri şi cărticele, fără a se uita la confesiune, clasă sau rasă”. Mărturia îi aparţine lui Petre Pandrea, jurist şi scriitor, ales, odată cu monseniorul Vladimir Ghika, în noiembrie 2013, membru post-mortem al Academiei Române.

Petre Pandrea, aşa cum relatează în „Epistola mandarinului valah despre monseigneurul Vladimir Ghika”*, din  august 1955, îl cunoscuse pe Monseniorul Vladimir Ghika încă din vremea adolescenţei: „Aveam 11 ani şi Monseigneurul depăşise patruzeci. Povestea vieţii lui m-a fascinat din mica adolescenţă şi până azi, când am depăşit şi eu jumătate de secol”; „timp de patru decenii, viaţa şi mesajul Monseigneurului s-au împletit cu viaţa noastră spirituală, a micilor mandarini valahi din generaţia mea”.
Din 1938, însă, aveau să se întâlnească des, în Biblioteca Academiei Române ori pe culoarele închisorilor Văcăreşti şi Jilava. „Eu puteam colinda curţile marţiale, ca o îndatorire profesională. M-am întrebat, dintru început, ce caută printre noi monahul catolic? Nici nu făcea măcar prozelitism. Eu eram în branşă, fusesem deja un prinţ al liberei profesiuni jurnalistice şi eram ameninţat să ajung un prinţ al avocaturii libere, îmbuibat, îngrăşat cu aur şi glorie, nesimţit şi nesimţitor la durerile pacienţilor, ca atâţia medici şi avocaţi cu clientelă multă şi cu osânză la creier. Pilda lui Vladimir Ghika mi-a evocat, ani în şir, pe bunul samaritean, mi-a amintit de valoarea inestimabilă a carităţii, a trezit coarda milei într-o harfă ameninţată de rugină sau putregai”.
„Mă aflam în chinuri sufleteşti cumplite – mărturiseşte Petre Pandrea. Nu rezolvasem problema lui Dumnezeu, deşi m-am gândit zece ani, începând din odăiţa mea de student la Berlin, în ianuarie 1927, zi de zi, pe textul sacru, tradus de pe textele filosofilor. Meditasem la Paris, în 1928, pe Jacques Maritain şi pe Berdjaev, pe ultimul H. Bergson, prietenii de la Paris ai lui Vladimir Ghika. El se afla cu mine, acum, în Bucureşti, cot la cot, în leprozeriile penitenciare valahe, sub dictaturi turbate, pentru a pansa, pentru a ajuta, el, doctor al sufletelor, mereu verde şi senin, eu, doctor juridic de leproşi comunişti, biet om ameninţat de uscăciune intelectuală. Tânărul şchiopăta în urma unui bătrân falnic, ca un brad argintiu carpatin.
Lumea trebuie să ştie: Monseigneurul Vladimir Ghika a ajutat cu alimente şi veşminte pe deţinuţii politici comunişti, aflaţi în puşcăriile regelui Carol II şi ale Mareşalului Antonescu. De ce o făcea? Era simpatizant comunist sau democrat progresist, cum eram eu? Nu. De ce ajuta pe sioniştii arestaţi? Era exclus să-i convertească. De ce se interesa de baptişti şi de numeroasele secte protestante (…)?
Eu puteam recolta în tribunalele penale glorie şi arginţi. Era meseria mea.
Ce recolta Vladimir Ghika? (…) L-am studiat cu atenţie şi din depărtare, eu, izolat şi claustrat în Turnul meu de Ivoriu şi de mandarin, detaşat deja de clase sociale şi ideologii, solitar şi trist, amestecat printre oameni, cu surâsul politeţii şi al distanţei clare, cu platoşa dispreţului, cu pumnalul sarcasmului arghezian la brâul roşu, oltenesc.
Vladimir Ghika recolta inimi, alinând foamea, frigul şi sufletele anxioase ale deţinuţilor. (…) Recolta risc, caritate şi pildă de bun samaritean! Pilda lui mi-a dat de gândit şi m-a fortificat. Omul planetar venise să stea în leprozeriile valahe, ca să ajute.
Pescuise şi sufletul meu. (…) Din acel moment, l-am înţeles şi l-am iubit”.

* (Din volumul Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim 1952 – 1958, Editura Vremea, 2002)

Încercări de a se ajunge la o singură turmă şi un singur păstor

Din „Rugați-vă toți pentru mine...” Monseniorul Vladimir Ghika și martiriul său, de Florentina-Aida Bătrânu (Ed. ARCB, București 2013)

Trebuie amintit faptul că Monseniorul Vladimir Ghika a intrat în vizorul serviciilor speciale încă din vara anului 1945 ca vizitator al Institutului “Augustinum” şi conform unui alt material informativ aflăm că probabil în toamna aceluiaşi an a luat fiinţă la acest institut un comitet catolic din care făcea parte şi Monseniorul Ghika şi care avea să organizeze diferite conferinţe pentru o perioadă de 16 săptămâni (C. VASILE, Monseniorul Ghika în atenţia serviciilor de informaţii (1945-1948), în I. CIOBANU, A trăit şi a murit ca un sfânt!, Ed. ARCB, p. 26-30.). Monseniorul ţinea lunar un fel de şedinţe ecumenice pe care le numea “încercări de a se ajunge la o singură turmă şi un singur păstor”, în strada Batiştei, la sediul episcopului Aftenie, unde participau laici, dar şi preoţi ortodocşi. Pentru problema Bisericii, Monseniorul recomanda volumul al III -lea al lucrării “Le Christianisme et les temps présents” de Bougaud, scrisă în 1873, pentru că:

 “e bine scrisă şi atunci rămâne actuală, apoi pentru că Isus este alfa şi omega, iar modernismul, oricât de modern ar vrea să fie, va trebui să se încadreze, în mod inevitabil, în coordonatele alfa şi omega, trasate de Isus o dată pentru totdeauna” ( H. COSMOVICI, Monseniorul, Ed. Glaxia Gutenberg, p. 50.).

Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici afirmă despre Monseniorul Vladimir Ghika, că era o personalitate:

 “forte şi luminoasă cu o înfăţişare firavă, de o fragilitate aparentă, uneori îngrijorătoare […] cu aspectul său de ascet bizantin, cu privirea blândă, dar pătrunzătoare, cu vocea liniştită şi liniştitoare […] de la el am învăţat să fiu tolerant […] era de un ecumenism remarcabil […]. L-am văzut slujind în rit roman, dar şi în rit bizantin, deşi prin barba sa lungă ce o purta semăna mai mult a călugăr atonit decât cu un ierarh al Bisericii Apusene”( I. CIOBANU, A trăit şi a murit ca un sfânt!, Ed. ARCB, p. 74.).

Lucrând pentru unitatea Bisericii

Vladimir Ghika: „profesor de speranță”, Ed. ARCB, București 2013, pp. 100-101.

[Vladimir Ghika a deschis] o nouă cale istoriografiei române.

Trebuie subliniat totuși că era însuflețit nu de un interes pur istoric, nici de vreo mândrie aristocratică, ci, în această activitate ca și în toate celelalte, de conștiința misiunii sale de a lucra pentru unitatea Bisericii: de a apropia țara sa de Roma, de a face cunoscute în România legăturile care s-au țesut între ele în trecut, ca bază pentru viitor. Unul dintre biografii săi sintetizează astfel această orientare a activității sale și reacțiile pe care le-a suscitat: „Notele sale, trei mii de pagini cu scrisu-i mărunt, se refereau mai ales la relațiile dintre Biserica Romei și Principatele Române, la alianțele dintre prinții catolici și domnitorii Moldovei și Valahiei, la soțiile catolice ale unor boieri și chiar la unele profesiuni de credință catolică ale acestora din urmă. Știa că patriotismul anumitor scriitori ortodocși se speria de aceste descoperiri, dar avea încredere și în valoarea bunei credințe a unor istorici tineri pentru a trage concluzia, a arăta că schisma dintre cele două Biserici era mai mult aparentă decât reală, a facilita, într-un cuvânt, unirea dintre ele.“(M. de Galzain, Une âme de feu, pp. 26-27.)

În 1904, pe când se afla la Salonic, Providența i-a rezervat o descoperire care mergea în același sens: o descrie într-o scrisoare către același Ioan Bianu, directorul Bibliotecii Academiei Române:

„[...] Tocmai am făcut o adevărată descoperire istorică, pe care Academia, mai înstărită decât mine, va fi în stare, poate, să i-o răpească posesorului. [...]

Este manuscrisul foarte îngrijit, caligrafiat cu cerneală neagră și cu cinabru, al unei traduceri slavone a Urmării lui Isus Cristos realizată în 1646 de Udriștea Năsturel pentru fiul său. [...] Textul este scris de un anume Christoforovici, preceptorul copilului, pe care îl iubește, spune el în notă, «ca pe sufletul său». În alt loc se spune că traducerea a fost făcută după textul latin.

Un ex-libris cu o stemă curioasă încheie lucrarea. Are formatul aproximativ in-12. Era legat în lemn (probabil acoperit odinioară cu plăci de metal, cu piele și cu emailuri sau pietre scumpe, după 

moda timpului), numai una din părțile legăturii în lemn mai subzistă. Primele pagini lipsesc. Avem, poate, de regretat astfel pierderea unei prefețe de înalt interes istoric. Așa mutilată cum e, este una din piesele cele mai interesante pe care mi-a fost dat să le văd. Mărturisesc că n-am atins fără emoție aceste pagini ale «celei mai frumoase cărți ieșite din mâna omului, pentru că Evanghelia nu de acolo a ieșit», venită în contact, acum aproape trei veacuri, cu sufletul românesc (reprezentat aici de familia unuia din cei mai mari domnitori ai noștri) [...].

Personalitățile care se leagă de această carte, natura ei, conținutul ei, toate acestea fac din ea una din cele mai prețioase mărturii ale trecutului nostru; ar fi foarte regretabil dacă Academia noastră nu ar poseda-o.“ (Scrisoare a lui V. Ghika către Ioan Bianu, 16 iulie 1904 (Biblioteca Academiei Române, fond Bianu).

În cele din urmă, Biblioteca Academiei Române a reușit să cum- pere acest manuscris al unei lucrări foarte importante în istoria apropierii spirituale dintre Răsărit și Apus; Urmarea, tradusă în românește, figurează într-adevăr printre cărțile cele mai bine cunoscute și folosite în monahismul ortodox din România. A fost mai întâi tradusă de greco-catolici (A Thomii dela Câmp, De Urmarea lui Hristos, patru cărți, Tiparul seminarului, Blaj, 1812, trad. Samuil Micu), apoi în mediu ortodox (Urmare lui Iisus Hristos, Tipografia lui I. Kopainig, 1845, trad. Gavril Munteanu; reeditată în 1901, 1938, 1944), tot pornind de la originalul latin; mai multe traduceri au fost făcute în mediul catolic (1902, 1932), cea mai recentă datorându-i-se lui Andrei Brezianu (1992).

„Vladimir Ghika, un catolic ortodox”

Un proiect Claudia Stan, „Deus meus in te confido” (Ps 25,2)

din „Cuvânt înainte” de
pr. Francisc Ungureanu

Dacă data de 31 august 2013, prin beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika, a însemnat începutul cultului public adus lui Dumnezeu prin mijlocirea preotului martir Vladimir, data publicării acestor gânduri poate reprezenta începutul unui efort de studiu interconfesional al scrierilor acestei mari personalități care a fost Vladimir Ghika. Obiectul analizei prezente este cât se poate de profetic și providențial ales, chemând în dialog persoane care aparțin canonic la diferite comunități religioase, cu convingeri pe care unii le pot numi diferite, alții complementare.

Vladimir Ghika s-a făcut catolic ca să fie mai ortodox. Este o afirmație pe care o citim pentru prima dată în biografia din 1961 (Éd. Beauchesne) – „Une âme de feu, Monseigneur Vladimir Ghika” de Michel de Galzain, scrisă după documentele reunite de Mons. Octavian Bârlea. Acesta din urmă, rector al Misiunii Greco-Catolice, împreună cu mulți dintre fiii spirituali ai Monseniorului, va organiza la Paris chiar în 1954 o mare conferință dedicată celui despre care aflaseră că a murit în închisoarea comunistă. Arhiva Bârlea de la Colegiul roman „Pio Romeno” păstrează vestigiile acestui mare eveniment și o parte din documentele pe care le adunase pentru biografia celui considerat deja de atunci martir.

Pentru textul integral al proiectului accesați și urmăriți: http://klaudiastan.wordpress.com

A la mémoire, de Mgr Ghika, Prince Roumain et apôtre à Paris

Allocution de son exc. Mgr. Rupp prononcée à la Radio le dimanche 2 janvier 1955 

Mgr Vladimir Ghika
par Sonia Daujat

Depuis bien des années, protestants, orthodoxes et catholiques, se réclamant du même Dieu et du même Évangile, cherchent à se rapprocher les uns des autres. A la fin de ce mois, tout au long d’une semaine, ils vont prier pour que Dieu, par sa Grâce toute-puissante, les aide à retrouver l’Unité de l’Église établie par le Christ, il y a 1900 ans. Des cérémonies auront lieu dans la plupart des Églises de France. Des rencontres entre des représentants des différents cultes ont eu lieu et auront lieu encore dans l’avenir. Mais en marge de ces efforts, il faut signaler l’action indivi­duelle de certains hommes, comme le Chanoine Hemmer, ancien curé de la Trinité, le Chanoine Boyreau, curé à Paris, son ami Lord Halifax, anglican, le R.P. Portai, l’Abbé Couturier de Lyon... Et parmi tous ceux-ci, je veux faire une place particulière, en ce jour, à Monseigneur Ghika, Prince roumain, martyr de la Foi.

Vladimir Ghika est né à Constantinople, le jour de Noël 1873. Il appartenait à l’une des familles les plus influentes de Roumanie. Ses ancêtres furent longtemps Princes gouverneurs de Moldavie. Très jeune, il vint en France faire ses études, d’abord au lycée de Toulouse, puis à Paris à l’École des Sciences Politiques. Élevé dans la religion orthodoxe, le prince avait une âme profondément religieuse. Mais il ne trouvait pas dans l’isolement national les secours spirituels qu’il souhaitait. Et il était tourmenté par cette recherche de l’unité des Chrétiens, que seule la Primauté de Pierre peut réaliser. Guidé par le Cardinal Mathieu, alors archevêque de Toulouse, il comprit que l’unité n’était possible que par l’union à l’Église Catholique Romaine. Devenu Docteur en Théologie, le prince voulut recevoir les Saints Ordres. Mais le Saint Pape Pie X lui conseilla de rester dans le monde et de vivre au milieu de ses frères pour travailler à la réunion des Chrétiens.

Alors le Prince Ghika se consacra tout entier au service de la Charité, seul moyen de parvenir à l’unité des Chrétiens.

Texte intégral : www.vladimirghika.ro

Fericitul Vladimir Ghika şi Biserica Ortodoxă

IPS Ioan Robu,

Arhiepiscop Mitropolit de București

„Suntem acum mai uniți ca oricând și mai împăcați, 

 fiecare în siguranța credinței sale și în folosirea utilă a vieții sale…” 

Vladimir Ghika, preot biritual, catolic din anul 1902, hirotonit în anul 1923, provenea dintr-o familie cu tradiţie ortodoxă. Mama sa, Alexandrina, era o creştină practicantă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, căreia Vladimir Ghika îi datora tot ce avea „în materie de delicatețe a sentimentelor, de avânt generos, de pasiune aprigă, de pietate profundă”. Sentimentul prezenţei lui Dumnezeu l-a însoţit încă din copilărie, iar acest har el îl atribuia formării spirituale primite de la mama sa.

Vladimir Ghika a fost un precursor al ecumenismului, a legat relaţii cu creştini de diferite confesiuni, respectând cu delicateţe credinţa fiecărei persoane pe care o întâlnea. Preocuparea lui era mântuirea sufletelor. Astfel, el s-a implicat în numeroase opere caritative, i-a ajutat pe semenii săi, indiferent de confesiunea lor.

Pentru a citi textul integral vă recomandam să accesați revista Actualitatea Creștină, numarul 1/2014, paginile 1 și 2: www.arcb.ro

A propos de Bienheureux Vladimir GHIKA (42)

Michel PRAT, oblat bénédictin

  Monseigneur Vladimir Ghika, dans son livre “Pensées pour la suite des jours” - page 26 Ed. Beauchesne - a écrit:
“Les racines ont plus soif que les feuilles.”

Les racines cherchent et apportent l’eau à la plante ou à l’arbre et qui sera nécessaire au développement des feuilles. De même dans une société, l’Eglise de Jésus Christ, qui est la racine d’un groupe humain, recherche l’eau de ses origines. D’où vient-elle? Pourquoi existe-t-elle? Où va-t-elle? Elle a besoin d’eau pour pouvoir répondre à ces questions. Le genre humain est comparable aux feuilles: il a besoin de ses racines, de l’Eglise pour trouver ses raisons de vivre, pour avoir le goût de la vie.

En Roumanie, après l’abdication du roi Michel Ier, Mgr V. Ghika et ses confrères étaient la mémoire, la racine du peuple roumain. Ils avaient plus soif que ce dernier qui représente les feuilles. Ils pouvaient faire leurs les paroles du psalmiste Ps 62(63),2: “Dieu, toi mon Dieu, je te cherche dès l’aube, mon âme a soif de toi; après toi languit ma chair, terre aride , altérée, sans eau.” ou encore Ps 41(42),2: “Comme languit une biche après l’eau vive, ainsi languit mon âme vers toi, mon Dieu.”

Cette pensée du Bx Ghika est reprise dans le but de la congrégation des Missionnaires de la Charité de Mère Teresa: Étancher la soif de Notre Seigneur Jésus Christ pour le salut des âmes par l’observance des quatre vœux religieux de l’ordre.

L’image des racines et des feuilles se retrouve aussi en Ps 1,3: “Il est comme un arbre planté près d’un ruisseau; il donne du fruit en la saison et jamais son feuillage ne sèche. Tout ce qu’il fait réussit;” ou encore en Jr 17,8 (Bible de Bayard) : “Il est comme un arbre poussé dans la rivière, ses racines plongeant de la berge dans le courant, il ne craint pas les chaleurs, ses feuilles restent vertes, il ne redoute pas les années sèches et ne cessera jamais de porter fruit.”

Enfin l’image du feuillage et de l’eau se retrouve dans l’Evangile en Mt 21,18-22 (traduction liturgique): “Le lendemain matin, en revenant de la ville, il eut faim. Voyant un figuier au bord de la route, il s’en approcha, mais il n’y trouva rien d’autre que des feuilles, et il lui dit: “plus jamais aucun fruit ne viendra de toi...”””

 A SUIVRE...

A propos du Bienheureux Vladimir GHIKA (41)

Michel PRAT, oblat bénédictin

  Monseigneur Vladimir Ghika, dans son livre “Pensées pour la suite des jours” - page 25 Ed. Beauchesne - a écrit:
“Venge-toi des épreuves dont tu n’arrives pas à comprendre le sens, en allant porter du bonheur à des êtres qui t’ignorent.”

Un jour, on m’a fait comprendre, à l’église paroissiale que je fréquente, que la façon dont j’animais les chants ne correspondait plus à celle que proposait la majorité de l’équipe liturgique et que je devais épouser les vues de cette majorité. J’ai choisi de quitter l’équipe liturgique. Ce fut une épreuve parce qu’une partie de ma vie reposait depuis de nombreuses années sur le rythme régulier de ces animations liturgiques dominicales; je n’en comprenais pas le sens, je ne comprenais pas pourquoi, après tant d’années, il m’avait fallu tout quitter. Je me suis vengé en acceptant de lire une fois de temps en temps un texte de ces mêmes liturgies dominicales à une assemblée composée en majorité d’êtres qui m’ignoraient. J’ai pris la décision aussi de distribuer à l’issue de ces célébrations des images pieuses accompagnées d’une courte prière ou d’un commentaire sur cette image. Je crois que j’ai porté du bonheur aux membres de cette assemblée.

La parabole du festin nuptial (Mt 22,1-10) présente une situation similaire. Le Roi vit une épreuve: tous ses invités de marque refusent son invitation au festin. (v.5-6) Il invite alors tous ceux que ses serviteurs pourront rencontrer aux croisées des chemins (v.9-10): il a porté du bonheur à des êtres qui l’ignoraient.

Dans les Actes des Apôtres, chapitre 13, à Antioche de Pisidie, Paul prêche la Bonne Nouvelle de Jésus Christ aux habitants de la cité. Sa prédication suscite des jalousies de la part des juifs. C’est une épreuve pour Paul et Barnabé qui déclarent alors à ces derniers: “C’est à vous qu’il fallait d’abord annoncer la parole de Dieu. Puisque vous la repoussez et ne vous jugez pas dignes de la vie éternelle, eh bien! Nous nous tournons vers les païens.”(Ac 13,46) Ainsi Paul et Barnabé ont apporté du bonheur à des êtres qui les ignoraient.

A SUIVRE...