Vladimir Ghika, culegător de inimi

de Cristina Grigore

Vladimir Ghika recolta inimi, 

alinând foamea, frigul şi 

sufletele anxioase ale deţinuţilor 

(Petre Pandrea)

„Doctorul de suflete”, Vladimir Ghika, „păşea aerian, la tribunalul militar Malmaison, pe culoarele sordide ale închisorilor Văcăreşti şi Jilava, aducând alinare, pachete cu mâncare, cu veşminte, crucifixuri şi cărticele, fără a se uita la confesiune, clasă sau rasă”. Mărturia îi aparţine lui Petre Pandrea, jurist şi scriitor, ales, odată cu monseniorul Vladimir Ghika, în noiembrie 2013, membru post-mortem al Academiei Române.

Petre Pandrea, aşa cum relatează în „Epistola mandarinului valah despre monseigneurul Vladimir Ghika”*, din  august 1955, îl cunoscuse pe Monseniorul Vladimir Ghika încă din vremea adolescenţei: „Aveam 11 ani şi Monseigneurul depăşise patruzeci. Povestea vieţii lui m-a fascinat din mica adolescenţă şi până azi, când am depăşit şi eu jumătate de secol”; „timp de patru decenii, viaţa şi mesajul Monseigneurului s-au împletit cu viaţa noastră spirituală, a micilor mandarini valahi din generaţia mea”.
Din 1938, însă, aveau să se întâlnească des, în Biblioteca Academiei Române ori pe culoarele închisorilor Văcăreşti şi Jilava. „Eu puteam colinda curţile marţiale, ca o îndatorire profesională. M-am întrebat, dintru început, ce caută printre noi monahul catolic? Nici nu făcea măcar prozelitism. Eu eram în branşă, fusesem deja un prinţ al liberei profesiuni jurnalistice şi eram ameninţat să ajung un prinţ al avocaturii libere, îmbuibat, îngrăşat cu aur şi glorie, nesimţit şi nesimţitor la durerile pacienţilor, ca atâţia medici şi avocaţi cu clientelă multă şi cu osânză la creier. Pilda lui Vladimir Ghika mi-a evocat, ani în şir, pe bunul samaritean, mi-a amintit de valoarea inestimabilă a carităţii, a trezit coarda milei într-o harfă ameninţată de rugină sau putregai”.
„Mă aflam în chinuri sufleteşti cumplite – mărturiseşte Petre Pandrea. Nu rezolvasem problema lui Dumnezeu, deşi m-am gândit zece ani, începând din odăiţa mea de student la Berlin, în ianuarie 1927, zi de zi, pe textul sacru, tradus de pe textele filosofilor. Meditasem la Paris, în 1928, pe Jacques Maritain şi pe Berdjaev, pe ultimul H. Bergson, prietenii de la Paris ai lui Vladimir Ghika. El se afla cu mine, acum, în Bucureşti, cot la cot, în leprozeriile penitenciare valahe, sub dictaturi turbate, pentru a pansa, pentru a ajuta, el, doctor al sufletelor, mereu verde şi senin, eu, doctor juridic de leproşi comunişti, biet om ameninţat de uscăciune intelectuală. Tânărul şchiopăta în urma unui bătrân falnic, ca un brad argintiu carpatin.
Lumea trebuie să ştie: Monseigneurul Vladimir Ghika a ajutat cu alimente şi veşminte pe deţinuţii politici comunişti, aflaţi în puşcăriile regelui Carol II şi ale Mareşalului Antonescu. De ce o făcea? Era simpatizant comunist sau democrat progresist, cum eram eu? Nu. De ce ajuta pe sioniştii arestaţi? Era exclus să-i convertească. De ce se interesa de baptişti şi de numeroasele secte protestante (…)?
Eu puteam recolta în tribunalele penale glorie şi arginţi. Era meseria mea.
Ce recolta Vladimir Ghika? (…) L-am studiat cu atenţie şi din depărtare, eu, izolat şi claustrat în Turnul meu de Ivoriu şi de mandarin, detaşat deja de clase sociale şi ideologii, solitar şi trist, amestecat printre oameni, cu surâsul politeţii şi al distanţei clare, cu platoşa dispreţului, cu pumnalul sarcasmului arghezian la brâul roşu, oltenesc.
Vladimir Ghika recolta inimi, alinând foamea, frigul şi sufletele anxioase ale deţinuţilor. (…) Recolta risc, caritate şi pildă de bun samaritean! Pilda lui mi-a dat de gândit şi m-a fortificat. Omul planetar venise să stea în leprozeriile valahe, ca să ajute.
Pescuise şi sufletul meu. (…) Din acel moment, l-am înţeles şi l-am iubit”.

* (Din volumul Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim 1952 – 1958, Editura Vremea, 2002)