31.08.2012

Îndemn la rugăciune


În luna februarie a acestui an, Postulatura Cauzei de beatificare și canonizare a Monseniorului Vladimir Ghika anunța faptul că a fost încheiată etapa de întocmire a dosarului Ghika. Toate documentele, pledoaria și mărturiile care privesc martiriul Monseniorului au fost tipărite în cele 700 de pagini ale POSITIO. Între timp acest volum a fost trimis teologilor consultanți ai Congregației pentru Cauzele Sfinților pentru a-l studia și pentru a scrie un raport în care să-și exprime propria părere cu privire la dubiul ridicat, adică martiriul lui Vladimir Ghika.
Îndemnul Postulaturii este de a însoți efortul acestui studiu cu rugăciunea noastră pentru ca Dumnezeu să le dea putere și lumină experților teologi în munca lor pentru cauza noastră. Ei trebuie să ajungă la certitudinea morală a martiriului Monseniorului Ghika.
Numai dacă Domnul va voi, Vladimir Ghika va fi ridicat la cinstea altarelor. De aceea noi spunem în rugăciunea pentru beatificare: „Doamne Isuse Cristoase, Marele şi Veşnicul Preot al sufletelor noastre, priveşte cu bunăvoință la poporul român, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika. Fă ca exemplul său de credinţă şi de iubire să strălucească tot mai mult printre noi şi dăruieşte-ne pentru meritele şi sfinţenia martiriului său harul ca el să fie ridicat la cinstea altarelor, spre slava Ta, care viețuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin.”

25.08.2012

A propos de Monseigneur Vladimir GHIKA (29)


Michel PRAT, oblat bénédictin

Monseigneur Vladimir Ghika, dans son livre “Pensées pour la suite des jours” - page 23 Ed. Beauchesne - a écrit:
“Le blessé, le malade, par leur souffrance cessent d’être eux-mêmes pour n’être plus qu’un blessé et un malade. Là plus qu’ailleurs il est facile de voir le Christ en tous et en chacun.”

Chez le blessé, le malade, la souffrance prend une place de première importance. Souvent celui-ci est dominé par la souffrance, il perd peu à peu sa personnalité, tout ce qui faisait qu’il était lui-même pour devenir conditionné par sa maladie. Il n’existe plus qu’en réaction au mal qui l’atteint.
En Mc 1,40-45, l’évangéliste raconte la guérison d’un lépreux. Le lépreux est exclu de la communauté, il est marginalisé, mis au ban de la société; il perd son identité pour n’être plus appelé que par le nom de sa maladie, la lèpre. Ici, sa foi en Jésus lui permet d’être guéri et de réintégrer le village.
De même en Mc 5,1-20, l’évangéliste relate l’épisode du démoniaque et des pourceaux. L’homme décrit dans la première partie n’est plus homme, il est le diable lui-même et ne souhaite même pas sa guérison, la libération de son mal (cf. v.7): “Qu’avons-nous à faire ensemble, Jésus, fils du Dieu très haut?” Connaissant Jésus par sa renommée, il a même peur de guérir, habitué à sa souffrance (v.7): “Je vous adjure par Dieu, ne me tourmentez point.” Il a bien perdu sa personnalité, il a bien cessé d’être lui-même puisqu’il ne sait plus comment il s’appelle (v.9): “Mon nom est légion, car nous sommes nombreux.” Il est exclu de la ville, de la société car il vit dans les tombeaux (v.3), il erre dans les tombeaux et les montagnes (v.5). Jésus ne se laisse pas impressionner et chasse avec autorité le démon de cet homme qui recouvre alors son bon sens (v.15), une bonne tenue et le silence. Jésus a fait de cet homme un homme nouveau avec un nom et un minimum de qualités pour pouvoir vivre de nouveau au milieu de ses contemporains.

A SUIVRE...

21.08.2012

CARTEA VIE: o carte pe lună, și lumea ar fi mai bună…


Din revista Actualitatea Creștină,
nr. 8 / 2004
Élisabeth de Miribel – „Memoria tăcerilor“
(Vladimir Ghika 1873-1954)
Ed. ARCB, 2004; 171 p.

Nu încerca să faci din tine o capodoperă,
 ci un instrument de fericire.
Vladimir Ghika

Una dintre cele mai bune biografii consacrate lui Vladimir Ghika, cel pe care Papa Pius al XI-lea îl numea cu afecţiune „marele vagabond apostolic“, este cartea scrisă de Élisabeth de Miribel şi care poartă titlul sugestiv – MEMORIA TĂCERILOR. Structurată în 11 capitole, cartea schiţează uluitorul parcurs spiritual al uneia dintre cele mai enigmatice şi mai puternice personalităţi pe care le-a cunoscut istoria bisericii în veacul al XX-lea: născut în 1873 la Constantinopol, nepot al ultimului domnitor al Moldovei (Grigore Ghika al X-lea), botezat ortodox, crescut şi educat în Franţa, având studii diverse şi strălucite (drept, litere, filozofie, medicină), convertit „oficial“ la credinţa catolică la 13 aprilie 1902, licenţiat în filozofie scolastică şi doctor în teologie (1905), fondator al primelor opere catolice de caritate din România – „Comunitatea Fiicelor Carităţii ale Sfântului Vincenţiu de Paul“, hirotonit preot la 7 octombrie 1923, fondator al Comunităţii Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan, Vladimir Ghika se întoarce în ţară în 1939, este arestat în noiembrie 1952 şi judecat de un tribunal al guvernului comunist român în 1953, moare în închisoare, la 17 mai 1954, din cauza torturilor şi a frigului.
Despre această figură excepţională dau mărturie prietenii şi cunoscuţii săi, de la simpli anonimi la personalităţi ale vieţii culturale europene: Jacques Maritain, Paul Claudel, Francis Jammes, Suzanne Marie Durand, sora Pucci, Jean Daujat, Alex Ceslas Rzewuski, Jean Mouton, pr. Chorong, Albert Besnard, Yvonne Estienne ş.a.
Ceslas Rzewuski, un artist aflat în plină glorie, ducând o viaţă mondenă strălucitoare şi libertină, îşi aminteşte de Vladimir Ghika aşa cum l-a perceput atunci când s-au întâlnit prima oară: „Nu era prea înalt, dar avea un cap minunat. Părul său lung, alb ca inul, îl aureola; cobora până pe umeri şi, instinctiv, te gândeai la chipul lui Isus aşa cum este descris în primele capitole din Apocalips. Barba era albă, la fel sprâncenele foarte stufoase, ca nişte semne de întrebare pe deasupra ochilor, a căror expresie de bunătate şi chiar de tandreţe m-a făcut imediat să mă simt în largul meu; totul la el respira bunătate şi ospitalitate“. Rezultatul acestei întâlniri? Nu doar spovada generală a unui „recalcitrant“, ci şi abandonarea, curând după aceea, a vieţii artistice şi mondene pentru a îmbrăca haina dominicană şi a deveni părintele Ceslas.
Jacques Maritain face portretul prinţului Vladimir Ghika în aceste cuvinte: „[A]cest nepot al ultimului domnitor din Moldova, hrănit la literele franceze, devenit preot al Bisericii catolice romane şi comisionar al tuturor operelor pioase, evocă la toate răspântiile milei imaginea unui sfânt Nicolae în stil modern, rezistent la toate intemperiile, curios de toate lucrurile şi informat de toate, bucuros să treacă, în numele săracilor lui Cristos, peste regulamentele şi barierele sistemelor şi ale egoismului oamenilor, aspru cu sine însuşi şi grăbit să aducă un remediu potrivit oricărei mizerii“. 
„Programul“ spiritual reflectat în activitatea neobosită a Monseniorului Ghika poate fi sintetizat astfel: liturghia aproapelui – teologia nevoilor – căutarea preferinţelor lui Dumnezeu. De la aceste exigenţe nu avea să se abată niciodată, până la moarte.
O latură importantă a preocupărilor sale a constituit-o întotdeauna unitatea Bisericii. „[S]e străduieşte să promoveze cunoaşterea reciprocă între catolici şi ortodocşi. Prin originile sale, dubla sa cultură, relaţiile pe care le are, el apare ca un simbol viu al uniunii dintre Orient şi Occident“, scrie Élisabeth de Miribel. 
A călătorit enorm, ducând mesajul evangheliei pe toate paralelele şi meridianele globului: Bucureşti, Paris, Sidney, Dublin, Buenos Aires, Budapesta, Manilla, Bruxelles, Tokio, Varşovia, Roma, Auberive, Villejuif, Copenhaga.

Dintre cuvintele sale, smerite şi pătrunzătoare, am ales trei, deloc întâmplător îmbrăţişate de o ironie caldă şi luminoasă: întrebat de ce s-a convertit la catolicism, Vladimir Ghika răspunde prompt: „Pentru a deveni mai ortodox“; aflând că prietena unei prietene se află în dificultate la Copenhaga, Monseniorul nu ezită: „Trebuie să plec în curând la Varşovia, voi face un mic ocol prin Copenhaga“; şi un gând frumos ca o rugăciune: „Ceea ce este greu nu este să-l găseşti pe Dumnezeu, ci să-l pierzi, pentru că el se află pretutindeni“. 
Despre suferinţă şi iubirea lui Dumnezeu, cel care avea să fie martirizat în închisorile comuniste scrie aceste cuvinte premonitorii şi decisive: „Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei arzătoare şi teribilă. […] Dumnezeu veghează, Dumnezeu veghează. Este marele veghetor al tuturor nopţilor – nopţi ce sunt pentru el nopţi îngrozitoare, nopţile minţii, nopţile inimii, nopţile naturii umane, nopţile răului al cărui întuneric coboară în orice moment asupra omenirii îndurerate. Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează? Această iubire are un nume şi o calitate. Este o iubire infinită“. 
„Memoria tăcerilor“ este o carte ce risipeşte tăcerea care s-a aşternut asupra vieţii şi a morţii unui om excepţional: Monseniorul Vladimir Ghika – prinţ, preot şi martir. 

Ana-Maria BOTNARU

19.08.2012

A propos de Monseigneur Vladimir GHIKA (28)


  Michel PRAT, oblat bénédictin

  Monseigneur Vladimir Ghika, dans son livre “Pensées pour la suite des jours” - page 22 Ed. Beauchesne - a écrit:
“Heureux sont ceux qui ont désiré aimer davantage et qui ont voulu aimer ce qu’il est difficile d’aimer, car la terre leur sera moins petite et le ciel leur sera plus grand.”
L’un des messages de Marie aux voyants de Notre Dame de la Sallette est la sanctification du dimanche. Pour sanctifier le dimanche, encore faut-il l’aimer, davantage que ceux qui se disent chrétiens ne le font actuellement. Au cours des premiers siècles de notre ère, des chrétiens ont répondu à leur interlocuteur du moment “Sans le dimanche, nous ne pouvons pas vivre.” ”Sine dominus dies, non possumus.” La messe dominicale, c’est la respiration hebdomadaire des chrétiens. Ceux qui s’y rendent, qui aiment s’y rendre, sont heureux de l’avoir aimée, d’avoir fait l’effort de l’aimer. A l’issue de la célébration, ils auront pu faire le point sur leur vie, faire des projets, prendre des décisions, faire le bilan des événements de la semaine écoulée, envisager sereinement la semaine qui vient, trouver du réconfort, ou  tout simplement passer un bon moment avec leur coreligionnaires: le ciel leur sera plus grand.
“Aimer ce qu’il est difficile d’aimer” se retrouve en Mt5, 43-48: “...Aimez vos ennemis, et priez pour vos persécuteurs... Car si vous aimez ceux qui vous aiment, quelle récompense aurez-vous? les publicains n’en font-ils pas autant?...”
Heureux aussi ceux qui ont désiré aimer davantage le dimanche car il leur sera donné, comme en Lc14, 28-32, de faire des prévisions. Verset 31 et suivants: “Ou encore quel est le roi qui, partant faire la guerre à un autre roi, ne commencera pas par s’asseoir pour examiner s’il est capable, avec dix mille hommes, de se porter à la rencontre de celui qui marche contre lui avec vingt mille? Sinon, alors que l’autre est encore loin, il lui envoie une ambassade pour demander la paix.”
Voici ce que nous apporte d’aimer: “Quiconque aime est né de Dieu et connaît Dieu.”(1Jn4, 7b)
“Venez, écoutez, vous tous qui craignez Dieu,
  je vous dirai ce qu’il a fait pour moi.”(Ps65/66, 16)
A SUIVRE...

15.08.2012

CARTEA VIE: o carte pe lună, și lumea ar fi mai bună…



(Din revista independentă diaspora.ro, Anul I, Nr. 1, iunie 2012, pag. 14-15.)

Vladimir Ghika, prinţ al săracilor, slujitor al Bisericii şi martir al Credinţei

Horia Cosmovici – „Monseniorul“ 
Amintiri şi documente din viaţa Monseniorului Ghika în România, 
ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 
Ed. Galaxia Gutenberg, 2011

Despre Monseniorul Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir, s-a scris şi se va mai scrie multă vreme de acum încolo, pentru că figura sa este deopotrivă enigmatică şi fascinantă. Iar dacă sfinţii primelor veacuri creştine, cu rigoarea lor ascetică formidabilă, par mai degrabă personaje de legendă, oarecum îndepărtaţi şi descurajant de inaccesibili pentru omul contemporan, Vladimir Ghika are avantajul enorm al apropierii şi al contemporaneităţii. Ca şi Fericitul Ioan Paul al II-lea, atât de drag inimii noastre, ţării noastre, epocii noastre...
Într-o lume hedonistă, egoistă, grăbită, superficială, materialistă şi confuză, oamenii de toate vârstele şi de orice condiţie socială au nevoie de modele – repere de sfinţenie şi de umanitate împlinită la care să se poată raporta. Iar comparaţia nu trebuie să nască disperare, prin contemplarea diferenţei, ci jubilaţie – căci, iată, sfinţenia este posibilă!
Un excelent instrument de hrănire a acestei speranţe şi o foarte bună introducere în viaţa şi opera lui Vladimir Ghika este cartea „Monseniorul“, semnată de Horia Cosmovici şi apărută la harnica editură Galaxia Gutenberg. 
Volumul este strucurat în trei părţi, fiecare având o tonalitate proprie, o „muzică“ aparte: 
a) prima parte – Monseniorul – o biografie a lui Vladimir Ghika scrisă de fiul său spiritual, Horia Cosmovici
b) partea a doua – Anii de rezistenţă şi închisoarea (1948-1954) – o cercetare minuţioasă, pe două fronturi: (I) Arhivele CNSAS şi (II) documente de istorie orală, mărturii înregistrate, date de supravieţuitori ai regimului stalinist de teroare, de oameni care l-au cunoscut pe Monsenior în mod direct şi nemijlocit, în împrejurări fericite şi nefericite
c) partea a treia – Alte documente (Agendele Monseniorului în facsimile şi tabele, un Curriculum vitae din Arhivele Vaticanului şi o serie de fotografii cu valoare de document).
Deşi sunt povestite destule amănunte ce ar face deliciul amatorilor de senzaţional: relaţia „amicală“ cu îngerul păzitor, eliberarea şi convertirea unui posedat, vindecările miraculoase săvârşite în închisoare cu ajutorul ghimpelui din coroana Mântuitorului, levitaţia (socotită dezagreabilă, pentru că omul îşi pierdea echilibrul...), cred că partea cea  mai interesantă a mărturiilor despre Vladimir Ghika este tocmai aceea aparent banală, a vieţii de zi cu zi – bunătatea nesfârşită (la propriu!) cu care îi întâmpina pe vizitatori, răbdarea cu care îi asculta şi îi sfătuia, puterea supraomenească de a face mult prea multe într-o zi – întâlniri, spovezi, vizite la bolnavi, conferinţe, călătorii. Acest om întâlnea zilnic zeci, poate sute de oameni – şi avea răbdare, putere, disponibilitate, răspunsuri pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Această incredibilă multiplicare, dilatare, revărsare a fiinţei sale în slujba aproapelui şi a Bisericii îmi pare a fi amănuntul cel mai impresionant pe care îl documentează cartea lui Horia Cosmovici. 
Biografia pe care autorul o schiţează marelui Vladimir Ghika este plină de amănunte cu valoare de document, unele grave, altele savuroase, iar în rememorarea lor se simte limpede nu doar ochiul atent al unui martor, ci, mai ales, inima plină de iubire a unui fiu spiritual... 
Biserica din strada Polonă, „poziţia cea mai nobilă“, câte ceva despre diavol, scaunul de spovadă – loc de iertare şi de orientare, despre spiritism, ispitele, umorul, umilinţa, rozariul social, teologia faptelor – iată doar câteva dintre aspectele unui apostolat care i-a adus ura cumplită a regimului de inspiraţie sovietică ce avea să se prăbuşească peste România. Iar acest regim al satanei avea două planuri bine ticluite: anihilarea completă a bisericii greco-catolice şi înlocuirea bisericii romano-catolice locale  legitime cu o biserică-fantomă, ruptă de Vatican şi aservită partidului.
Cât de trufaş şi imbecil a fost planul comuniştilor şi ce eşec grozav au înregistrat, s-a văzut destul de repede. Fapt ce-mi aduce aminte de celebra întrebare a lui Stalin, la conferinţa de pace – „Câte divizii are Papa?“... Răspunsul avea să vină câteva decenii mai târziu, în persoana unui Papă slav, Ioan Paul al II-lea.
Vladimir Ghika, botezat ortodox şi convertit la catolicism numai prin „lectură şi rugăciune, fără a întâlni vreodată un preot catolic şi fără a fi supus influenţei vreunei individualităţi catolice marcante, laice sau consacrate“ (p. 176), va deveni preot biritual, la recomandarea expresă a Papei Leon al XIII-lea, care vedea în prinţul valah un posibil mediator între catolicism şi ortodoxia majoritară. 
Diplomat înnăscut şi adevărat catalizator de energii curate în vremuri tulburi, el avea să devină sfătuitorul de taină al ierarhiilor greco-catolică şi romano-catolică din România după intrarea ţării noastre în sfera de influenţă sovietică. Ori de câte ori ierarhia legitimă era atrasă în diverse capcane politico-juridice, înalţii prelaţi îi cereau sfatul şi ajutorul lui Vladimir Ghika. Acesta s-a pus fără rezerve în serviciul Bisericii, slujind Adevărul şi pe Cristos, fiind fidel Sfântului Părinte şi Vaticanului. 
Nu s-a gândit nicio clipă la siguranţa propriei persoane, ci s-a expus la numeroase pericole, lăsând totul în mâna şi la voia lui Dumnezeu.
A fost multă vreme urmărit, supravegheat, i s-au pus microfoane în sacristie, au existat trădători (fie numele lor uitat pe veci!) – arestarea vajnicului duşman al regimului, un bătrânel numai piele şi os, era iminentă.... 
Dar omul lui Dumnezeu, care visase în secret la coroana martiriului, nu avea de gând să se descurajeze ori să abandoneze lupta, ci, dimpotrivă, urma să dea un exemplu măreţ fraţilor săi de suferinţă, mult mai tineri... „I se vedeau gâtul şi pieptul gol. N-avea cămaşă. Figura lui era înspăimântătoare. Cu barba şi părul său alb, părea un profet ieşit din mormânt. Toţi erau înmărmuriţi. Mă gândeam că aşa trebuie să fi fost Ioan Botezătorul în faţa lui Irod când i-a strigat «Nu ţi-e îngăduit să ţii la tine pe soţia fratelui tău!» [...] Preşedintele a dat ordin la doi miliţieni să-l ia cu forţa pe Monsenoirul Ghika. Îmi pare că-l mai văd încă, opunându-se cu toate puterile. Cu o mână se ţinea de boxă, iar cu cealaltă a apucat banca pe care erau aşezaţi avocaţii. Cum se poate explica aceasta nu ştiu, dar aceşti miliţieni, oameni mari şi viguroşi, n-au fost în stare să-l urnească din loc. Şi totuşi nu cântărea nici cincizeci de kilograme. Părea o stâncă. Preşedintele privea uluit, cu gura căscată.
Deşi a avut câteva ocazii să părăsească România şi, implicit, să-şi salveze viaţa, Vladimir Ghika a ales să rămână aici şi să împărtăşească destinul ţării sale şi al bisericii catolice locale – persecutată şi martirizată de forţele răului, aparent biruitoare într-un ceas întunecat al istoriei. 
Ultimul său cuvânt este un testament spiritual, o asumare deplină şi conştientă a unui destin condus, pas cu pas, de inspiraţia Duhului Sfânt – rugăciunea şi caritatea, diplomaţia şi cultura, slujirea lui Cristos în persoana aproapelui şi fidelitatea faţă de Biserică...: „Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce a trebuit, pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru întreaga lume civilizată“. 
Cuvintele şi faptele Monseniorului Vladimir Ghika, apostolatul şi scrierile sale, întreaga sa viaţă şi moartea de martir reprezintă pentru noi, cei de azi, un model de credinţă şi de sfinţenie. Citind această carte superbă, vom medita la viaţa acestui om exemplar şi la mărturia curajoasă a întregii sale vieţi, rugându-ne să îl vedem cât mai curând ridicat la cinstea altarelor. 
Priveşte cu bunăvoinţă la poporul român, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika, suflet nobil, atât din naştere, cât şi prin vocaţie. El a dat mărturie despre Tine cu zel apostolic pe toate meridianele pământului şi şi-a pecetluit credinţa neclintită în Tine cu preţul martiriului său.“ (din rugăciunea pentru obţinerea beatificării Monseniorului Vladimir Ghika). 

Ana-Maria BOTNARU

12.08.2012

"O lumină în întuneric"

Poate în mod providenţial, chiar în ziua de 17 mai – aniversarul morţii Monseniorului Vladimir Ghika – a apărut o nouă carte despre „Prinţ” sub semnătura Mihaelei Vasiliu (O lumină în întuneric, EARCB 2012, 165 pag. cu ilustraţii – ediţie apărută şi în franceză la editura Cerf, 2011). Membră în comisia pentru susţinerea cauzei de beatificare a Monseniorului, dna Vasiliu a acceptat să ne acorde un interviu pentru cititorii revistei (Actualitatea Crestina, nr 6/2012).

A.C.: Cum l-aţi cunoscut pe Mons. Ghika?
M.V.: L-am cunoscut pe Mons. Ghika datorită părintelui Ioan Dragomirescu, paroh la Câmpina între 1952-1977. Cred că eram elevă sau studentă. Mi-a împrumutat o carte care m-a marcat profund: Une flamme dans le vitrail, de Yvonne Estienne, fiica spirituală a Monseniorului. După acea lectură, el devenit pentru mine ca o lumină care prin- dea viaţă, o prezenţă, un prieten, şi nu m-am îndoit nicio clipă că am de-a face cu un sfânt. La Bucureşti, am cunoscut persoane care au avut ocazia să-l cunoască: Oana Seceleanu, Marie Thérèse Cernea, Horia Cosmovici, Bruder Augustin, Emanuel Cosmovici, părintele Sebastian ...
Andrei Brezianu, care îl cunoştea bine pe Dan, soţul meu, ne-a făcut odată cadou o carte pe care nu o mai am. Se numea Protonotarul. În mod voalat, vorbea de Monsenior. De când m-am stabilit în Germania, cum sunt aproape de graniţa cu Belgia, merg deseori la Sanctuarul Fecioarei Săracilor de la Banneux. Acolo l-am cunoscut pe părintele Raymond Lenain. Fratele lui, Yvan Lenain, îl cunoscuse bine pe Mons. Ghika; făcuse parte din cercul tomist de la Meudon al Raissei şi Jacques Maritain. De la pr. Raymond am aflat mai multe lucruri pe care le ştia de la fratele lui.
Mai târziu, a fost importantă intervenţia părintelui Ciobanu, paroh la Sacré Coeur, unde slujise Mons. Ghika şi de care aparţinusem şi noi. Vizitându-ne în Germania, ne-a îndemnat să-l facem din nou cunoscut pe Monsenior, mai ales în Franţa, unde desfăşurase un apostolat atât de important. Nu prea ştiam cum, dar ... am început! Am primit binecuvântarea ÎPS Robu, care ne-a recomandat Cardinalului Parisului, Mons. André Vingt Trois. Acesta ne-a permis să activăm în Franţa şi ... aşa a început un şir de evenimente împreună cu Maria Sander şi Antoaneta Vlaicu... precum instalarea statuii Monseniorului, executată de Luana Alexe, la Villejuif (Paris), cu ocazia jubileului de 75 de ani de la fondarea parohiei Sfânta Teresa a Pruncului Isus. Este locul în care Mons. Ghika îşi începuse activitatea misionară în acest banlieu al Prisului.
Sunt lucruri care ne-au dat o mare bucurie şi multe haruri pas cu pas şi ... după cum vedeţi, continuă.
Pentru mine, a fost extraordinar să descopăr că în 10 dieceze din Franţa, funcţionează asociaţia Virgo fidelis, mişcare de rugăciune pentru preoţi iniţiată de Monsenior, la care m-am afiliat şi eu. ÎPS Robu a aprobat introducerea asociaţiei Virgo fidelis şi în România, directoriul şi statutul acesteia fiind traduse şi publicate la EARCB în 2010. Peste un an, PS Frăţilă dădea aceeaşi aprobare şi pentru Biserica Greco-Catolică. Astfel, deşi nu l-am cunoscut direct, Monseniorul mi-a devenit apropiat prin ceea ce a lăsat în urma sa.
A.C.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră scrierea acestei cărţi?
M.V.: La început nu m-am gândit să scriu o carte, dar voiam să înţeleg care a fost viaţa spirituală a Monseniorului, relaţia lui intimă cu Cristos, rugăciunea, dăruirea sa în iubirea aproapelui. Pas cu pas, totul se lumina şi am început să înţeleg un pic din ceea ce trăise. Era ca şi cum îmi dezvăluia el însuşi secretul vieţii lui. Scrierea cărţii, apoi, a fost o adevărată aventură spirituală şi o meditaţie de zi cu zi. Monseniorul parcă îmi conducea paşii şi mă îndemna să spun şi celorlalţi ce am primit. Am folosit ca surse cărţile şi arhivele indicate în bibliografie şi tot ceea ce am primit indirect de la cei ce l-au cunoscut şi iubit.
A.C.: Citind cartea dumneavoastră, am rămas surprinsă de un lucru: eu nu ştiam prea multe despre Mons. Ghika, nu ştiam multe despre el ca om. Dar am cunoscut persoane care au fost convertite de el şi, deodată, mi-am dat seama că aceste persoane aveau ceva în comun, în felul lor de a fi, de a vedea viaţa ... şi m-am gândit că trebuie să fie moştenirea Monseniorului ... Aţi avut şi dumneavoastră astfel de experienţe?
M.V.: Da, şi eu am acelaşi sentiment, şi în plus, faptul că Mons. Ghika mi-a dăruit o familie spirituală. În primul rând, toţi cei care lucrăm pentru el în cadrul cauzei de beatificare, dar şi mulţi alţii. Împreună, formăm moştenirea sa, dobândită cu preţul vieţii. Cred că aşa se explică extraordinara lui rodnicie, care nu poate veni decât din misterul crucii Mântuitorului.
A.C.: Aţi intitulat foarte frumos cartea: O lumină în întuneric. Acesta ar fi, oare, mesajul pe care Mons. Ghika a vrut să-l lase românilor de azi?
M.V.: Da, asta a fost şi este Monseniorul: o lumină care a ars şi s-a consumat în întunericul vremii lui, dar care continuă să ardă şi în cel al vremurilor noastre. Asemenea lui Isus, Lumina lumii, el ne lasă mesajul inimii lui: o iubire necondiţionată. Şi cred că ar dori să fim şi noi, cât de puţin, reflectarea acestei lumini.

11.08.2012

A propos de Monseigneur Vladimir GHIKA (27)


Michel PRAT, oblat bénédictin

  Monseigneur Vladimir Ghika, dans son livre “Pensées pour la suite des jours” - page 22 Ed. Beauchesne - a écrit:
“Si ton frère te fait injustement quelque tort, tu dois en souffrir pour lui plus que pour toi-même. Le tort qu’il te fait sera toujours au-dessous du mal qu’il se fait - car il nuit à son âme sans atteindre la tienne, et en bon frère, tu dois sentir cela plus vivement que le tort qu’il te cause.”
Si mon frère me fait quelque tort “injustement”, c’est donc qu’il se sépare de Dieu, qu’il va être en guerre contre Dieu, qu’il va être exclu de la communion d’avec ses frères. Il va vivre au moins temporairement en l’absence de Dieu, il n’aura plus le soutien du Christ pour vivre: il souffrira.

“Quelqu’un voit-il son frère commettre un péché ne conduisant pas à la mort, qu’il prie et Dieu donnera la vie à ce frère.” (1Jn5, 16a)

Par contre, nous-mêmes, qui avons subi cette injustice de ce frère, nous n’aurons à aucun moment enfreint l’un des dix commandements (Ex20, 1-17), nous n’aurons pas failli à l’amour du prochain (Mt22, 39). Dans le meilleur des cas, nous aurons encaissé, c’est à dire reçu les coups sans rien dire, sans répondre œil pour œil, dent pour dent. Nous ne serons donc pas séparés du Christ. Nous serons toujours dans la lumière tandis que lui marchera dans les ténèbres. Le tort qu’il te fait sera toujours au dessous du mal qu’il se fait.

“De nouveau Jésus leur adressa la parole et dit: “Je suis la lumière du monde. qui me suit ne marchera pas dans les ténèbres, mais aura la lumière de la vie.”” (Jn8, 12)
“Mais celui qui hait son frère est dans les ténèbres, il marche dans les ténèbres, il ne sait où il va, parce que les ténèbres ont aveuglé ses yeux.” (1Jn2, 11)

Marcher dans les ténèbres ne peut que conduire au découragement, au désespoir, voire au suicide (Mc 14,21; Mt 27, 3-5)
Non, vraiment ne prenons pas le risque de nous trouver en guerre contre Dieu. (Ac5, 39)

 A SUIVRE

Interviu cu Pierre Hayet

Mgr Ghika au Collège des Bernardins

Memorialul Muzeu Mons. Vladimir Ghika

ABMVG Paris - 17.11.2012

Radio Maria Italia parla di Vladimir Ghika

Monseniorul sub nameti, 02/2012

PARIS, AMBVG, 26 XI 2011

Comemorarea inceputului calvarului Monseniorului cu o expozitie la Catedrala Sf. Iosif din Bucuresti

Arhiepiscopul Ioan Robu a celebrat 67 de ani de viața în "compania" Monseniorului

6 noiembrie 2011, Arhiepiscopul Ioan Robu despre Monseniorul

Conferinta domnului Andrei Brezianu la Montreal

Foto Montreal 3/09/2011

Comemorare mons. Vladimir Ghika

Lansare carte MONSENIORUL

Cuvântul domnului academician Eugen Simion

Cuvântul domnului profesor Neagu Djuvara

Cuvântul doamnei conferenţiar Monica Broşteanu

Cuvântul domnului cercetător Emanuel Cosmovici

Cuvântul doamnei profesor Francisca Băltăceanu

Cuvântul doamnei cercetător Lucia Teodor

Cuvântul ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti