A propos de Monseigneur Vladimir GHIKA (30)

Michel PRAT, oblat bénédictin


Monseigneur Vladimir Ghika, dans son livre “Pensées pour la suite des jours” - page 23 Ed. Beauchesne - a écrit: “Dieu donne à ceux qui donnent. Dieu se donne à ceux qui se donnent.”

Quand on est dans une église, si on trouve que l’on est dans une période aride pour la prière, on peut toujours mettre une pièce dans un tronc et allumer un cierge. Alors la prière viendra d’elle-même sur nos lèvres en sortant le chapelet de notre sac ou de notre poche: Dieu donne à ceux qui donnent. De même en participant matériellement à la vie de l’Eglise par le denier de l’Eglise, on sera plus vite uni à la prière des assemblées communautaires de l’Eglise de Jésus Christ.
Pour que Dieu se donne à nous, il ne suffit pas de donner de son argent, mais il faut aussi donner de son temps: consacrer une partie de son temps à un travail dans une association caritative, dans un hôpital ou dans une école comme l’ont montré les premières congrégations religieuses hors des couvents au XVIIème siècle. On pourra aussi consacrer une partie de son temps à recevoir une formation chrétienne dans l’un des cinq instituts catholiques de France ou à l’école cathédrale à Paris. Enfin on pourra participer à un groupe de prière.
Dans l’évangile Mc 2,1-12, le paralytique et les quatre hommes qui portent la civière se fraient un passage à travers la foule pour arriver jusqu’à Jésus parce qu’ils ont foi en Jésus: ils se donnent à lui et lui se donne à eux par le signe de la guérison immédiate du paralytique. Par contre, en Mc 6,1-6, à Nazareth, ses auditeurs s’attachent à son origine, à sa parenté (v.3); ils restent incrédules (v.6) et Jésus n’y fait aucun miracle (v.5): “Un prophète n’est sans honneur que dans sa patrie, dans sa parenté et dans sa maison.”(v.4) La population ne se donne pas à Dieu et Dieu ne se donne pas.
A SUIVRE...

Triduum de rugăciune cu ocazia a 89 de ani de la hirotonirea preoțească a Monseniorului

La 50 de ani primea ordinele sacre pentru a consacra ceea ce făcuse până atunci. „Când a început, ca preot, să celebreze Liturghia Euharistică, trecuse deja de nenumărate ori prin taina liturgiei aproapelui”, spunea nu demult IPS Ioan Robu.

Pentru prienenii Monseniorului propun ca în zilele de 7, 8 si 9 octonbrie să întețim rugăciunea pentru beatificare! Un triduum de rugăciune pentru ca și în procesul de recunoaștere a martiriului lui Vladimir Ghika să se facă voința lui Dumnezeu!

Îndemn la rugăciune

În luna februarie a acestui an, Postulatura Cauzei de beatificare și canonizare a Monseniorului Vladimir Ghika anunța faptul că a fost încheiată etapa de întocmire a dosarului Ghika. Toate documentele, pledoaria și mărturiile care privesc martiriul Monseniorului au fost tipărite în cele 700 de pagini ale POSITIO. Între timp acest volum a fost trimis teologilor consultanți ai Congregației pentru Cauzele Sfinților pentru a-l studia și pentru a scrie un raport în care să-și exprime propria părere cu privire la dubiul ridicat, adică martiriul lui Vladimir Ghika.

Îndemnul Postulaturii este de a însoți efortul acestui studiu cu rugăciunea noastră pentru ca Dumnezeu să le dea putere și lumină experților teologi în munca lor pentru cauza noastră. Ei trebuie să ajungă la certitudinea morală a martiriului Monseniorului Ghika.

Numai dacă Domnul va voi, Vladimir Ghika va fi ridicat la cinstea altarelor. De aceea noi spunem în rugăciunea pentru beatificare: „Doamne Isuse Cristoase, Marele şi Veşnicul Preot al sufletelor noastre, priveşte cu bunăvoință la poporul român, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika. Fă ca exemplul său de credinţă şi de iubire să strălucească tot mai mult printre noi şi dăruieşte-ne pentru meritele şi sfinţenia martiriului său harul ca el să fie ridicat la cinstea altarelor, spre slava Ta, care viețuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin.”

A propos de Monseigneur Vladimir GHIKA (29)

Michel PRAT, oblat bénédictin

Monseigneur Vladimir Ghika, dans son livre “Pensées pour la suite des jours” - page 23 Ed. Beauchesne - a écrit:
“Le blessé, le malade, par leur souffrance cessent d’être eux-mêmes pour n’être plus qu’un blessé et un malade. Là plus qu’ailleurs il est facile de voir le Christ en tous et en chacun.”

Chez le blessé, le malade, la souffrance prend une place de première importance. Souvent celui-ci est dominé par la souffrance, il perd peu à peu sa personnalité, tout ce qui faisait qu’il était lui-même pour devenir conditionné par sa maladie. Il n’existe plus qu’en réaction au mal qui l’atteint.
En Mc 1,40-45, l’évangéliste raconte la guérison d’un lépreux. Le lépreux est exclu de la communauté, il est marginalisé, mis au ban de la société; il perd son identité pour n’être plus appelé que par le nom de sa maladie, la lèpre. Ici, sa foi en Jésus lui permet d’être guéri et de réintégrer le village.
De même en Mc 5,1-20, l’évangéliste relate l’épisode du démoniaque et des pourceaux. L’homme décrit dans la première partie n’est plus homme, il est le diable lui-même et ne souhaite même pas sa guérison, la libération de son mal (cf. v.7): “Qu’avons-nous à faire ensemble, Jésus, fils du Dieu très haut?” Connaissant Jésus par sa renommée, il a même peur de guérir, habitué à sa souffrance (v.7): “Je vous adjure par Dieu, ne me tourmentez point.” Il a bien perdu sa personnalité, il a bien cessé d’être lui-même puisqu’il ne sait plus comment il s’appelle (v.9): “Mon nom est légion, car nous sommes nombreux.” Il est exclu de la ville, de la société car il vit dans les tombeaux (v.3), il erre dans les tombeaux et les montagnes (v.5). Jésus ne se laisse pas impressionner et chasse avec autorité le démon de cet homme qui recouvre alors son bon sens (v.15), une bonne tenue et le silence. Jésus a fait de cet homme un homme nouveau avec un nom et un minimum de qualités pour pouvoir vivre de nouveau au milieu de ses contemporains.

A SUIVRE...

CARTEA VIE: o carte pe lună, și lumea ar fi mai bună…

Din revista Actualitatea Creștină,
nr. 8 / 2004

Élisabeth de Miribel – „Memoria tăcerilor“

(Vladimir Ghika 1873-1954)

Ed. ARCB, 2004; 171 p.

Nu încerca să faci din tine o capodoperă,

 ci un instrument de fericire.

Vladimir Ghika

Una dintre cele mai bune biografii consacrate lui Vladimir Ghika, cel pe care Papa Pius al XI-lea îl numea cu afecţiune „marele vagabond apostolic“, este cartea scrisă de Élisabeth de Miribel şi care poartă titlul sugestiv – MEMORIA TĂCERILOR. Structurată în 11 capitole, cartea schiţează uluitorul parcurs spiritual al uneia dintre cele mai enigmatice şi mai puternice personalităţi pe care le-a cunoscut istoria bisericii în veacul al XX-lea: născut în 1873 la Constantinopol, nepot al ultimului domnitor al Moldovei (Grigore Ghika al X-lea), botezat ortodox, crescut şi educat în Franţa, având studii diverse şi strălucite (drept, litere, filozofie, medicină), convertit „oficial“ la credinţa catolică la 13 aprilie 1902, licenţiat în filozofie scolastică şi doctor în teologie (1905), fondator al primelor opere catolice de caritate din România – „Comunitatea Fiicelor Carităţii ale Sfântului Vincenţiu de Paul“, hirotonit preot la 7 octombrie 1923, fondator al Comunităţii Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan, Vladimir Ghika se întoarce în ţară în 1939, este arestat în noiembrie 1952 şi judecat de un tribunal al guvernului comunist român în 1953, moare în închisoare, la 17 mai 1954, din cauza torturilor şi a frigului.

Despre această figură excepţională dau mărturie prietenii şi cunoscuţii săi, de la simpli anonimi la personalităţi ale vieţii culturale europene: Jacques Maritain, Paul Claudel, Francis Jammes, Suzanne Marie Durand, sora Pucci, Jean Daujat, Alex Ceslas Rzewuski, Jean Mouton, pr. Chorong, Albert Besnard, Yvonne Estienne ş.a.

Ceslas Rzewuski, un artist aflat în plină glorie, ducând o viaţă mondenă strălucitoare şi libertină, îşi aminteşte de Vladimir Ghika aşa cum l-a perceput atunci când s-au întâlnit prima oară: „Nu era prea înalt, dar avea un cap minunat. Părul său lung, alb ca inul, îl aureola; cobora până pe umeri şi, instinctiv, te gândeai la chipul lui Isus aşa cum este descris în primele capitole din Apocalips. Barba era albă, la fel sprâncenele foarte stufoase, ca nişte semne de întrebare pe deasupra ochilor, a căror expresie de bunătate şi chiar de tandreţe m-a făcut imediat să mă simt în largul meu; totul la el respira bunătate şi ospitalitate“. Rezultatul acestei întâlniri? Nu doar spovada generală a unui „recalcitrant“, ci şi abandonarea, curând după aceea, a vieţii artistice şi mondene pentru a îmbrăca haina dominicană şi a deveni părintele Ceslas.

Jacques Maritain face portretul prinţului Vladimir Ghika în aceste cuvinte: „[A]cest nepot al ultimului domnitor din Moldova, hrănit la literele franceze, devenit preot al Bisericii catolice romane şi comisionar al tuturor operelor pioase, evocă la toate răspântiile milei imaginea unui sfânt Nicolae în stil modern, rezistent la toate intemperiile, curios de toate lucrurile şi informat de toate, bucuros să treacă, în numele săracilor lui Cristos, peste regulamentele şi barierele sistemelor şi ale egoismului oamenilor, aspru cu sine însuşi şi grăbit să aducă un remediu potrivit oricărei mizerii“. 

„Programul“ spiritual reflectat în activitatea neobosită a Monseniorului Ghika poate fi sintetizat astfel: liturghia aproapelui – teologia nevoilor – căutarea preferinţelor lui Dumnezeu. De la aceste exigenţe nu avea să se abată niciodată, până la moarte.

O latură importantă a preocupărilor sale a constituit-o întotdeauna unitatea Bisericii. „[S]e străduieşte să promoveze cunoaşterea reciprocă între catolici şi ortodocşi. Prin originile sale, dubla sa cultură, relaţiile pe care le are, el apare ca un simbol viu al uniunii dintre Orient şi Occident“, scrie Élisabeth de Miribel. 

A călătorit enorm, ducând mesajul evangheliei pe toate paralelele şi meridianele globului: Bucureşti, Paris, Sidney, Dublin, Buenos Aires, Budapesta, Manilla, Bruxelles, Tokio, Varşovia, Roma, Auberive, Villejuif, Copenhaga.

Dintre cuvintele sale, smerite şi pătrunzătoare, am ales trei, deloc întâmplător îmbrăţişate de o ironie caldă şi luminoasă: întrebat de ce s-a convertit la catolicism, Vladimir Ghika răspunde prompt: „Pentru a deveni mai ortodox“; aflând că prietena unei prietene se află în dificultate la Copenhaga, Monseniorul nu ezită: „Trebuie să plec în curând la Varşovia, voi face un mic ocol prin Copenhaga“; şi un gând frumos ca o rugăciune: „Ceea ce este greu nu este să-l găseşti pe Dumnezeu, ci să-l pierzi, pentru că el se află pretutindeni“. 

Despre suferinţă şi iubirea lui Dumnezeu, cel care avea să fie martirizat în închisorile comuniste scrie aceste cuvinte premonitorii şi decisive: „Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei arzătoare şi teribilă. […] Dumnezeu veghează, Dumnezeu veghează. Este marele veghetor al tuturor nopţilor – nopţi ce sunt pentru el nopţi îngrozitoare, nopţile minţii, nopţile inimii, nopţile naturii umane, nopţile răului al cărui întuneric coboară în orice moment asupra omenirii îndurerate. Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează? Această iubire are un nume şi o calitate. Este o iubire infinită“. 

„Memoria tăcerilor“ este o carte ce risipeşte tăcerea care s-a aşternut asupra vieţii şi a morţii unui om excepţional: Monseniorul Vladimir Ghika – prinţ, preot şi martir. 

Ana-Maria BOTNARU

A propos de Monseigneur Vladimir GHIKA (28)

  Michel PRAT, oblat bénédictin

  Monseigneur Vladimir Ghika, dans son livre “Pensées pour la suite des jours” - page 22 Ed. Beauchesne - a écrit:
“Heureux sont ceux qui ont désiré aimer davantage et qui ont voulu aimer ce qu’il est difficile d’aimer, car la terre leur sera moins petite et le ciel leur sera plus grand.”
L’un des messages de Marie aux voyants de Notre Dame de la Sallette est la sanctification du dimanche. Pour sanctifier le dimanche, encore faut-il l’aimer, davantage que ceux qui se disent chrétiens ne le font actuellement. Au cours des premiers siècles de notre ère, des chrétiens ont répondu à leur interlocuteur du moment “Sans le dimanche, nous ne pouvons pas vivre.” ”Sine dominus dies, non possumus.” La messe dominicale, c’est la respiration hebdomadaire des chrétiens. Ceux qui s’y rendent, qui aiment s’y rendre, sont heureux de l’avoir aimée, d’avoir fait l’effort de l’aimer. A l’issue de la célébration, ils auront pu faire le point sur leur vie, faire des projets, prendre des décisions, faire le bilan des événements de la semaine écoulée, envisager sereinement la semaine qui vient, trouver du réconfort, ou  tout simplement passer un bon moment avec leur coreligionnaires: le ciel leur sera plus grand.
“Aimer ce qu’il est difficile d’aimer” se retrouve en Mt5, 43-48: “...Aimez vos ennemis, et priez pour vos persécuteurs... Car si vous aimez ceux qui vous aiment, quelle récompense aurez-vous? les publicains n’en font-ils pas autant?...”
Heureux aussi ceux qui ont désiré aimer davantage le dimanche car il leur sera donné, comme en Lc14, 28-32, de faire des prévisions. Verset 31 et suivants: “Ou encore quel est le roi qui, partant faire la guerre à un autre roi, ne commencera pas par s’asseoir pour examiner s’il est capable, avec dix mille hommes, de se porter à la rencontre de celui qui marche contre lui avec vingt mille? Sinon, alors que l’autre est encore loin, il lui envoie une ambassade pour demander la paix.”
Voici ce que nous apporte d’aimer: “Quiconque aime est né de Dieu et connaît Dieu.”(1Jn4, 7b)
“Venez, écoutez, vous tous qui craignez Dieu,
  je vous dirai ce qu’il a fait pour moi.”(Ps65/66, 16)
A SUIVRE...

CARTEA VIE: o carte pe lună, și lumea ar fi mai bună…

(Din revista independentă diaspora.ro, Anul I, Nr. 1, iunie 2012, pag. 14-15.)

Vladimir Ghika, prinţ al săracilor, slujitor al Bisericii şi martir al Credinţei

Horia Cosmovici – „Monseniorul“ 

Amintiri şi documente din viaţa Monseniorului Ghika în România, 

ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 

Ed. Galaxia Gutenberg, 2011

Despre Monseniorul Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir, s-a scris şi se va mai scrie multă vreme de acum încolo, pentru că figura sa este deopotrivă enigmatică şi fascinantă. Iar dacă sfinţii primelor veacuri creştine, cu rigoarea lor ascetică formidabilă, par mai degrabă personaje de legendă, oarecum îndepărtaţi şi descurajant de inaccesibili pentru omul contemporan, Vladimir Ghika are avantajul enorm al apropierii şi al contemporaneităţii. Ca şi Fericitul Ioan Paul al II-lea, atât de drag inimii noastre, ţării noastre, epocii noastre...

Într-o lume hedonistă, egoistă, grăbită, superficială, materialistă şi confuză, oamenii de toate vârstele şi de orice condiţie socială au nevoie de modele – repere de sfinţenie şi de umanitate împlinită la care să se poată raporta. Iar comparaţia nu trebuie să nască disperare, prin contemplarea diferenţei, ci jubilaţie – căci, iată, sfinţenia este posibilă!

Un excelent instrument de hrănire a acestei speranţe şi o foarte bună introducere în viaţa şi opera lui Vladimir Ghika este cartea „Monseniorul“, semnată de Horia Cosmovici şi apărută la harnica editură Galaxia Gutenberg. 

Volumul este strucurat în trei părţi, fiecare având o tonalitate proprie, o „muzică“ aparte: 

a) prima parte – Monseniorul – o biografie a lui Vladimir Ghika scrisă de fiul său spiritual, Horia Cosmovici

b) partea a doua – Anii de rezistenţă şi închisoarea (1948-1954) – o cercetare minuţioasă, pe două fronturi: (I) Arhivele CNSAS şi (II) documente de istorie orală, mărturii înregistrate, date de supravieţuitori ai regimului stalinist de teroare, de oameni care l-au cunoscut pe Monsenior în mod direct şi nemijlocit, în împrejurări fericite şi nefericite

c) partea a treia – Alte documente (Agendele Monseniorului în facsimile şi tabele, un Curriculum vitae din Arhivele Vaticanului şi o serie de fotografii cu valoare de document).

Deşi sunt povestite destule amănunte ce ar face deliciul amatorilor de senzaţional: relaţia „amicală“ cu îngerul păzitor, eliberarea şi convertirea unui posedat, vindecările miraculoase săvârşite în închisoare cu ajutorul ghimpelui din coroana Mântuitorului, levitaţia (socotită dezagreabilă, pentru că omul îşi pierdea echilibrul...), cred că partea cea  mai interesantă a mărturiilor despre Vladimir Ghika este tocmai aceea aparent banală, a vieţii de zi cu zi – bunătatea nesfârşită (la propriu!) cu care îi întâmpina pe vizitatori, răbdarea cu care îi asculta şi îi sfătuia, puterea supraomenească de a face mult prea multe într-o zi – întâlniri, spovezi, vizite la bolnavi, conferinţe, călătorii. Acest om întâlnea zilnic zeci, poate sute de oameni – şi avea răbdare, putere, disponibilitate, răspunsuri pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Această incredibilă multiplicare, dilatare, revărsare a fiinţei sale în slujba aproapelui şi a Bisericii îmi pare a fi amănuntul cel mai impresionant pe care îl documentează cartea lui Horia Cosmovici. 

Biografia pe care autorul o schiţează marelui Vladimir Ghika este plină de amănunte cu valoare de document, unele grave, altele savuroase, iar în rememorarea lor se simte limpede nu doar ochiul atent al unui martor, ci, mai ales, inima plină de iubire a unui fiu spiritual... 

Biserica din strada Polonă, „poziţia cea mai nobilă“, câte ceva despre diavol, scaunul de spovadă – loc de iertare şi de orientare, despre spiritism, ispitele, umorul, umilinţa, rozariul social, teologia faptelor – iată doar câteva dintre aspectele unui apostolat care i-a adus ura cumplită a regimului de inspiraţie sovietică ce avea să se prăbuşească peste România. Iar acest regim al satanei avea două planuri bine ticluite: anihilarea completă a bisericii greco-catolice şi înlocuirea bisericii romano-catolice locale  legitime cu o biserică-fantomă, ruptă de Vatican şi aservită partidului.

Cât de trufaş şi imbecil a fost planul comuniştilor şi ce eşec grozav au înregistrat, s-a văzut destul de repede. Fapt ce-mi aduce aminte de celebra întrebare a lui Stalin, la conferinţa de pace – „Câte divizii are Papa?“... Răspunsul avea să vină câteva decenii mai târziu, în persoana unui Papă slav, Ioan Paul al II-lea.

Vladimir Ghika, botezat ortodox şi convertit la catolicism numai prin „lectură şi rugăciune, fără a întâlni vreodată un preot catolic şi fără a fi supus influenţei vreunei individualităţi catolice marcante, laice sau consacrate“ (p. 176), va deveni preot biritual, la recomandarea expresă a Papei Leon al XIII-lea, care vedea în prinţul valah un posibil mediator între catolicism şi ortodoxia majoritară. 

Diplomat înnăscut şi adevărat catalizator de energii curate în vremuri tulburi, el avea să devină sfătuitorul de taină al ierarhiilor greco-catolică şi romano-catolică din România după intrarea ţării noastre în sfera de influenţă sovietică. Ori de câte ori ierarhia legitimă era atrasă în diverse capcane politico-juridice, înalţii prelaţi îi cereau sfatul şi ajutorul lui Vladimir Ghika. Acesta s-a pus fără rezerve în serviciul Bisericii, slujind Adevărul şi pe Cristos, fiind fidel Sfântului Părinte şi Vaticanului. 

Nu s-a gândit nicio clipă la siguranţa propriei persoane, ci s-a expus la numeroase pericole, lăsând totul în mâna şi la voia lui Dumnezeu.

A fost multă vreme urmărit, supravegheat, i s-au pus microfoane în sacristie, au existat trădători (fie numele lor uitat pe veci!) – arestarea vajnicului duşman al regimului, un bătrânel numai piele şi os, era iminentă.... 

Dar omul lui Dumnezeu, care visase în secret la coroana martiriului, nu avea de gând să se descurajeze ori să abandoneze lupta, ci, dimpotrivă, urma să dea un exemplu măreţ fraţilor săi de suferinţă, mult mai tineri... „I se vedeau gâtul şi pieptul gol. N-avea cămaşă. Figura lui era înspăimântătoare. Cu barba şi părul său alb, părea un profet ieşit din mormânt. Toţi erau înmărmuriţi. Mă gândeam că aşa trebuie să fi fost Ioan Botezătorul în faţa lui Irod când i-a strigat «Nu ţi-e îngăduit să ţii la tine pe soţia fratelui tău!» [...] Preşedintele a dat ordin la doi miliţieni să-l ia cu forţa pe Monsenoirul Ghika. Îmi pare că-l mai văd încă, opunându-se cu toate puterile. Cu o mână se ţinea de boxă, iar cu cealaltă a apucat banca pe care erau aşezaţi avocaţii. Cum se poate explica aceasta nu ştiu, dar aceşti miliţieni, oameni mari şi viguroşi, n-au fost în stare să-l urnească din loc. Şi totuşi nu cântărea nici cincizeci de kilograme. Părea o stâncă. Preşedintele privea uluit, cu gura căscată.“

Deşi a avut câteva ocazii să părăsească România şi, implicit, să-şi salveze viaţa, Vladimir Ghika a ales să rămână aici şi să împărtăşească destinul ţării sale şi al bisericii catolice locale – persecutată şi martirizată de forţele răului, aparent biruitoare într-un ceas întunecat al istoriei. 

Ultimul său cuvânt este un testament spiritual, o asumare deplină şi conştientă a unui destin condus, pas cu pas, de inspiraţia Duhului Sfânt – rugăciunea şi caritatea, diplomaţia şi cultura, slujirea lui Cristos în persoana aproapelui şi fidelitatea faţă de Biserică...: „Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce a trebuit, pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru întreaga lume civilizată“. 

Cuvintele şi faptele Monseniorului Vladimir Ghika, apostolatul şi scrierile sale, întreaga sa viaţă şi moartea de martir reprezintă pentru noi, cei de azi, un model de credinţă şi de sfinţenie. Citind această carte superbă, vom medita la viaţa acestui om exemplar şi la mărturia curajoasă a întregii sale vieţi, rugându-ne să îl vedem cât mai curând ridicat la cinstea altarelor. 

„Priveşte cu bunăvoinţă la poporul român, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika, suflet nobil, atât din naştere, cât şi prin vocaţie. El a dat mărturie despre Tine cu zel apostolic pe toate meridianele pământului şi şi-a pecetluit credinţa neclintită în Tine cu preţul martiriului său.“ (din rugăciunea pentru obţinerea beatificării Monseniorului Vladimir Ghika). 

Ana-Maria BOTNARU