I militi ignoti della fede - "La nostra fede è la nostra vita: Romania"

La puntata del 31 gennaio 2014 de "I militi ignoti della fede" dal titolo "La nostra fede è la nostra vita: Romania. Gli anni del terrore". Il programma va in onda ogni venerdì alle 21.20. La serie di documentari dedicati alle persecuzioni subite dai cristiani firmata da Pupi Avati. Il programma di un'ora racconta la storia degli uomini e delle donne che hanno difeso la libertà, e in essa la Chiesa, opponendosi all'ideologia totalitaria comunista anche con la vita. Questa sera, 31 gennaio alle ore 21.20, andrà in onda "Romania, gli anni del terrore". Tv2000 è visibile sul canale 28 del digitale terrestre , 18 di TvSat, 138 Sky e in streaming su www.tv2000.it. Per rivedere le puntate andate in onda basta andare nel canale ufficiale di Tv2000 su YouTube (www.youtube.com/tv2000it).

„Vladimir Ghika, un catolic ortodox. O postfaţă în cheie semantic-teologic-spirituală”

MARIA FRANCISCA BĂLTĂCEANU
pentru „Vladimir Ghika, un catolic ortodox” este un proiect Claudia Stan, „Deus meus in te confido” (Ps 25,2).

[...] Deci era „catolic” doar cine era „ortodox”; sau era „ortodox” doar cine era „catolic”; ambii termeni se refereau la realitatea comună! E bine să ne reamintim „cum era la început”. Poate că acest simț al unității primordiale, chiar dacă „accidentate” pe parcurs, îl „locuia” pe Vladimir Ghika. S-au spus multe despre felul cum îl caracteriza sentimentul stringenței eforturilor pentru unitate, despre lucrarea lui polimorfă pentru unitate, fiecare aspect al ei putând să ne inspire. De altfel, cei care l-au cunoscut afirmă că „prin origine, prin cultura sa dublă, prin relațiile sale, prin mentalitatea sa, personalitatea sa era un simbol viu al unirii între Răsărit și Apus” (Suzanne-Marie Durand). [...]

Pentru lectura integrală a textului accesați: „Deus meus in te confido”

Omul ecumenic

Pr. Ioan Ciobanu
Cf. Actualitatea Creștină nr. 1 din 2006

[Vladimir Ghika, pe baza documentelor istorice, a explicat şi afirmat catolicitatea ca ortodoxie]... aşa cum fusese de la început în Biserica lui Cristos nedespărţită. Argumentul lui s-a dovedit a fi profetic, după aproape un secol, în uriaşul strigăt UNITATE! UNITATE! UNITATE! pronunţat de sutele de mii de români - catolici şi ortodocşi- cu prilejul istoricei Liturghii celebrate de Papa loan Paul al ll-lea în aer liber la Bucureşti, 9 mai 1999. Monseniorul Ghika este un adevărat înaintemergător pe drumul ecumenismului, un adevărat prinţ al ortodoxiei şi al catolicismului, al spiritului ecumenic şi al carităţii, al curajului şi jertfirii de sine, un filozof şi teolog, un om al faptelor, al cărui exemplu suntem chemaţi să-l urmăm şi de care putem fi mândrii pretutindeni. Acest slujitor al lui Dumnezeu, Vladimir Ghika, cel care prin vocaţie divină a reuşit să îmbine armonios Orientul cu Occidentul, să mijlocească într-un viitor cât mai apropiat unirea tuturor creştinilor, ca să fim ca la început, o singură turmă şi un singur păstor, spre slava lui Dumnezeu.

Pentru lectura textului întreg accesați www.vladimirghika.ro.

Dialogul ecumenic din perspectiva lui Vladimir Ghika

Pr. Dr. Wilhelm Dancă
în Actulalitatea Creștină nr 2 din 1997

... Fără a desconsidera importanţa aspectelor doctrinare ale problemei şi efortul care se depune pentru lămurirea lor, credem că cea mai scurtă cale pentru unirea creştinilor este sfinţenia personală în spiritul rugăciunii Tatăl Nostru, în Spiritul lui Cristos care, «cu preţul sângelui, pentru o viaţă nouă şi pentru o Viaţă veşnică, ne-a dăruit un Tată în ceruri şi fraţi pe pământ» (V. Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin. Convorbiri spirituale, Dacia, Cluj-Napoca 1995, pp. 235-236).
 Astfel, în zilele ce vin, după ce am privit Cerul şi am rostit un Tatăl Nostru, avându-1 pe Dumnezeu în inimă, să privim spre pământ şi, tainic, să spunem cu Monseniorul Ghika: «Fratele nostru care eşti pe pământ/ Binecuvântat fie numele tău pentru noi,/ Vie împărăţia ta în noi înainte de moartea noastră/ Să facem, noi doi, o singură voinţă, cea a lui Dumne-zeu,/ şi ca în cer ne va fi pe pământ».
 Aşa să fie! Şi oare de ce n-ar fi aşa?

Pentru lectura integrală a textului accesați www.vladimirghika.ro

Vladimir Ghika, culegător de inimi

de Cristina Grigore

Vladimir Ghika recolta inimi, 

alinând foamea, frigul şi 

sufletele anxioase ale deţinuţilor 

(Petre Pandrea)

„Doctorul de suflete”, Vladimir Ghika, „păşea aerian, la tribunalul militar Malmaison, pe culoarele sordide ale închisorilor Văcăreşti şi Jilava, aducând alinare, pachete cu mâncare, cu veşminte, crucifixuri şi cărticele, fără a se uita la confesiune, clasă sau rasă”. Mărturia îi aparţine lui Petre Pandrea, jurist şi scriitor, ales, odată cu monseniorul Vladimir Ghika, în noiembrie 2013, membru post-mortem al Academiei Române.

Petre Pandrea, aşa cum relatează în „Epistola mandarinului valah despre monseigneurul Vladimir Ghika”*, din  august 1955, îl cunoscuse pe Monseniorul Vladimir Ghika încă din vremea adolescenţei: „Aveam 11 ani şi Monseigneurul depăşise patruzeci. Povestea vieţii lui m-a fascinat din mica adolescenţă şi până azi, când am depăşit şi eu jumătate de secol”; „timp de patru decenii, viaţa şi mesajul Monseigneurului s-au împletit cu viaţa noastră spirituală, a micilor mandarini valahi din generaţia mea”.
Din 1938, însă, aveau să se întâlnească des, în Biblioteca Academiei Române ori pe culoarele închisorilor Văcăreşti şi Jilava. „Eu puteam colinda curţile marţiale, ca o îndatorire profesională. M-am întrebat, dintru început, ce caută printre noi monahul catolic? Nici nu făcea măcar prozelitism. Eu eram în branşă, fusesem deja un prinţ al liberei profesiuni jurnalistice şi eram ameninţat să ajung un prinţ al avocaturii libere, îmbuibat, îngrăşat cu aur şi glorie, nesimţit şi nesimţitor la durerile pacienţilor, ca atâţia medici şi avocaţi cu clientelă multă şi cu osânză la creier. Pilda lui Vladimir Ghika mi-a evocat, ani în şir, pe bunul samaritean, mi-a amintit de valoarea inestimabilă a carităţii, a trezit coarda milei într-o harfă ameninţată de rugină sau putregai”.
„Mă aflam în chinuri sufleteşti cumplite – mărturiseşte Petre Pandrea. Nu rezolvasem problema lui Dumnezeu, deşi m-am gândit zece ani, începând din odăiţa mea de student la Berlin, în ianuarie 1927, zi de zi, pe textul sacru, tradus de pe textele filosofilor. Meditasem la Paris, în 1928, pe Jacques Maritain şi pe Berdjaev, pe ultimul H. Bergson, prietenii de la Paris ai lui Vladimir Ghika. El se afla cu mine, acum, în Bucureşti, cot la cot, în leprozeriile penitenciare valahe, sub dictaturi turbate, pentru a pansa, pentru a ajuta, el, doctor al sufletelor, mereu verde şi senin, eu, doctor juridic de leproşi comunişti, biet om ameninţat de uscăciune intelectuală. Tânărul şchiopăta în urma unui bătrân falnic, ca un brad argintiu carpatin.
Lumea trebuie să ştie: Monseigneurul Vladimir Ghika a ajutat cu alimente şi veşminte pe deţinuţii politici comunişti, aflaţi în puşcăriile regelui Carol II şi ale Mareşalului Antonescu. De ce o făcea? Era simpatizant comunist sau democrat progresist, cum eram eu? Nu. De ce ajuta pe sioniştii arestaţi? Era exclus să-i convertească. De ce se interesa de baptişti şi de numeroasele secte protestante (…)?
Eu puteam recolta în tribunalele penale glorie şi arginţi. Era meseria mea.
Ce recolta Vladimir Ghika? (…) L-am studiat cu atenţie şi din depărtare, eu, izolat şi claustrat în Turnul meu de Ivoriu şi de mandarin, detaşat deja de clase sociale şi ideologii, solitar şi trist, amestecat printre oameni, cu surâsul politeţii şi al distanţei clare, cu platoşa dispreţului, cu pumnalul sarcasmului arghezian la brâul roşu, oltenesc.
Vladimir Ghika recolta inimi, alinând foamea, frigul şi sufletele anxioase ale deţinuţilor. (…) Recolta risc, caritate şi pildă de bun samaritean! Pilda lui mi-a dat de gândit şi m-a fortificat. Omul planetar venise să stea în leprozeriile valahe, ca să ajute.
Pescuise şi sufletul meu. (…) Din acel moment, l-am înţeles şi l-am iubit”.

* (Din volumul Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim 1952 – 1958, Editura Vremea, 2002)

Încercări de a se ajunge la o singură turmă şi un singur păstor

Din „Rugați-vă toți pentru mine...” Monseniorul Vladimir Ghika și martiriul său, de Florentina-Aida Bătrânu (Ed. ARCB, București 2013)

Trebuie amintit faptul că Monseniorul Vladimir Ghika a intrat în vizorul serviciilor speciale încă din vara anului 1945 ca vizitator al Institutului “Augustinum” şi conform unui alt material informativ aflăm că probabil în toamna aceluiaşi an a luat fiinţă la acest institut un comitet catolic din care făcea parte şi Monseniorul Ghika şi care avea să organizeze diferite conferinţe pentru o perioadă de 16 săptămâni (C. VASILE, Monseniorul Ghika în atenţia serviciilor de informaţii (1945-1948), în I. CIOBANU, A trăit şi a murit ca un sfânt!, Ed. ARCB, p. 26-30.). Monseniorul ţinea lunar un fel de şedinţe ecumenice pe care le numea “încercări de a se ajunge la o singură turmă şi un singur păstor”, în strada Batiştei, la sediul episcopului Aftenie, unde participau laici, dar şi preoţi ortodocşi. Pentru problema Bisericii, Monseniorul recomanda volumul al III -lea al lucrării “Le Christianisme et les temps présents” de Bougaud, scrisă în 1873, pentru că:

 “e bine scrisă şi atunci rămâne actuală, apoi pentru că Isus este alfa şi omega, iar modernismul, oricât de modern ar vrea să fie, va trebui să se încadreze, în mod inevitabil, în coordonatele alfa şi omega, trasate de Isus o dată pentru totdeauna” ( H. COSMOVICI, Monseniorul, Ed. Glaxia Gutenberg, p. 50.).

Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici afirmă despre Monseniorul Vladimir Ghika, că era o personalitate:

 “forte şi luminoasă cu o înfăţişare firavă, de o fragilitate aparentă, uneori îngrijorătoare […] cu aspectul său de ascet bizantin, cu privirea blândă, dar pătrunzătoare, cu vocea liniştită şi liniştitoare […] de la el am învăţat să fiu tolerant […] era de un ecumenism remarcabil […]. L-am văzut slujind în rit roman, dar şi în rit bizantin, deşi prin barba sa lungă ce o purta semăna mai mult a călugăr atonit decât cu un ierarh al Bisericii Apusene”( I. CIOBANU, A trăit şi a murit ca un sfânt!, Ed. ARCB, p. 74.).

Lucrând pentru unitatea Bisericii

Vladimir Ghika: „profesor de speranță”, Ed. ARCB, București 2013, pp. 100-101.

[Vladimir Ghika a deschis] o nouă cale istoriografiei române.

Trebuie subliniat totuși că era însuflețit nu de un interes pur istoric, nici de vreo mândrie aristocratică, ci, în această activitate ca și în toate celelalte, de conștiința misiunii sale de a lucra pentru unitatea Bisericii: de a apropia țara sa de Roma, de a face cunoscute în România legăturile care s-au țesut între ele în trecut, ca bază pentru viitor. Unul dintre biografii săi sintetizează astfel această orientare a activității sale și reacțiile pe care le-a suscitat: „Notele sale, trei mii de pagini cu scrisu-i mărunt, se refereau mai ales la relațiile dintre Biserica Romei și Principatele Române, la alianțele dintre prinții catolici și domnitorii Moldovei și Valahiei, la soțiile catolice ale unor boieri și chiar la unele profesiuni de credință catolică ale acestora din urmă. Știa că patriotismul anumitor scriitori ortodocși se speria de aceste descoperiri, dar avea încredere și în valoarea bunei credințe a unor istorici tineri pentru a trage concluzia, a arăta că schisma dintre cele două Biserici era mai mult aparentă decât reală, a facilita, într-un cuvânt, unirea dintre ele.“(M. de Galzain, Une âme de feu, pp. 26-27.)

În 1904, pe când se afla la Salonic, Providența i-a rezervat o descoperire care mergea în același sens: o descrie într-o scrisoare către același Ioan Bianu, directorul Bibliotecii Academiei Române:

„[...] Tocmai am făcut o adevărată descoperire istorică, pe care Academia, mai înstărită decât mine, va fi în stare, poate, să i-o răpească posesorului. [...]

Este manuscrisul foarte îngrijit, caligrafiat cu cerneală neagră și cu cinabru, al unei traduceri slavone a Urmării lui Isus Cristos realizată în 1646 de Udriștea Năsturel pentru fiul său. [...] Textul este scris de un anume Christoforovici, preceptorul copilului, pe care îl iubește, spune el în notă, «ca pe sufletul său». În alt loc se spune că traducerea a fost făcută după textul latin.

Un ex-libris cu o stemă curioasă încheie lucrarea. Are formatul aproximativ in-12. Era legat în lemn (probabil acoperit odinioară cu plăci de metal, cu piele și cu emailuri sau pietre scumpe, după 

moda timpului), numai una din părțile legăturii în lemn mai subzistă. Primele pagini lipsesc. Avem, poate, de regretat astfel pierderea unei prefețe de înalt interes istoric. Așa mutilată cum e, este una din piesele cele mai interesante pe care mi-a fost dat să le văd. Mărturisesc că n-am atins fără emoție aceste pagini ale «celei mai frumoase cărți ieșite din mâna omului, pentru că Evanghelia nu de acolo a ieșit», venită în contact, acum aproape trei veacuri, cu sufletul românesc (reprezentat aici de familia unuia din cei mai mari domnitori ai noștri) [...].

Personalitățile care se leagă de această carte, natura ei, conținutul ei, toate acestea fac din ea una din cele mai prețioase mărturii ale trecutului nostru; ar fi foarte regretabil dacă Academia noastră nu ar poseda-o.“ (Scrisoare a lui V. Ghika către Ioan Bianu, 16 iulie 1904 (Biblioteca Academiei Române, fond Bianu).

În cele din urmă, Biblioteca Academiei Române a reușit să cum- pere acest manuscris al unei lucrări foarte importante în istoria apropierii spirituale dintre Răsărit și Apus; Urmarea, tradusă în românește, figurează într-adevăr printre cărțile cele mai bine cunoscute și folosite în monahismul ortodox din România. A fost mai întâi tradusă de greco-catolici (A Thomii dela Câmp, De Urmarea lui Hristos, patru cărți, Tiparul seminarului, Blaj, 1812, trad. Samuil Micu), apoi în mediu ortodox (Urmare lui Iisus Hristos, Tipografia lui I. Kopainig, 1845, trad. Gavril Munteanu; reeditată în 1901, 1938, 1944), tot pornind de la originalul latin; mai multe traduceri au fost făcute în mediul catolic (1902, 1932), cea mai recentă datorându-i-se lui Andrei Brezianu (1992).